Of…

- Şi încă ceva…

- Da, spune.

- Să nu mă neglijezi niciodată, pentru că altfel o să mă îndrăgostesc de tine, şi niciunul din noi nu vrea asta. Ok?

- Ăăă… Da, cum spui tu…

- Mă, tu m-auzişi? Vorbesc foarte serios…

- Ok, ok…

Fraieru’. Mi-e teamă că o să uite ce i-am spus.

Povestea unei măşti – Moretta

Sunt o masca amarata. Mai tineti minte cand citeati in carti cum ca ,,o femeie era atat de batrana incat nu mai stia cati ani are”? Ei, asa e si cu mine. Am vreo 300 si ceva de ani, de fapt nu mai stiu exact… Tot ce pot spune este ca am multe de povestit…

Totul a inceput intr-o noapte de mai, racoarea blanda intrase pe geamul murdar cand eu eram inca in stadiul de papier-mâché. Mainile care m-au conceput pareau tremurande, banuiesc ca fusesem un experiment stangaci de-al maestrului, desi in privirea sa de intampinare citeam satisfactia. L-am simtit cum s-a uitat la mine indelung si a scos o pensula groasa, pe care a indesat-o intr-o pasta urat mirositoare. M-a spoit toata, la inceput nu mi-a placut… iar in interior mi-a lipit un fel de nasture, tot stateam sa ma intreb ce  cu el. Eu nu puteam sa vad nimic, eram chioara, asadar eram numai urechi la tot ce fosnea pe-acolo prin odaie. Il auzeam stramband din nas, oftand si punand intrebari retorice. M-am trezit deodata infasurata in catifea, asadar m-am simti usurata: presimteam ca o sa arat tare chipesa.

Din pacate, dupa cateva momente de glorie in mainile stapanului meu, m-am trezit aruncata pe un raft al camerei. Am stat acolo cateva saptamani, suspinand in fiecare zi dupa atentia maestrului. Fusesem uitata si nu ma impacasem deloc cu asta. Pana cand, intr-o zi cu soare, am auzit iar usa scartaind, iar pe aceasta intrand parfum de trandafiri. Prezenta feminina mi-a trezit brusc simturile, si singura m-am scuturat de praf, asteptand sa ma aleaga pe mine. I-am simtit mainile contopindu-se cu vesmantul meu de catifea si intr-un final i-am auzit trilul francofon: ,,Voilà! Comment s’appelle-t-elle?”. ,,Je ne sais pas”, a raspuns maestrul meu, ,,Donnez-vous un nom!”. Domnisoara pare-se ca n-a avut inspiratie pe moment. A ales sa ma boteze mai tarziu. Dar m-a cumparat.

Dintotdeauna ma intrebasem cum ar fi fost sa vad si eu intr-o zi, sa nu ma mai confrunt cu intunericul ala plictisitor. A fost posibil! Noua mea stapana ma purta impreuna cu un val prin toate manastirile din Franta si astfel avusesem la un moment dat impresia ca l-am vazut pe Dumnezeu. Priveam lumea prin ochii ei albastri si, pe zi ce trecea, eram din ce in ce mai informata. Nu-mi placea seara, aceea era partea din zi cand sedeam langa semineu si nu puteam vedea nimic. In schimb, aveam privilegiul de a-i asculta discutiile cu prietenele. Aflam diverse evenimente pe care, dupa aproximativ o luna de studiu, am reusit sa le leg cap la cap. Cunosteam destul de bine lumea din Nisa si mi-ar fi parut rau sa parasesc vreodata oraselul…

Anii au trecut, iar stapana mea a fost nevoita sa-si schimbe locuinta. M-a varat nervoasa intr-un cufar si acolo am ramas timp de 22 de ani. Imaginati-va ce zile nesuferite aveam, zilnic pe intuneric si nimic de vazut, intrucat nimeni nu ma gasise ca sa ma puna pe fata sa. Ajunsesem sa numar oi pana la ordinul milioanelor si inventam diverse jocuri mintale ca sa nu simt plictiseala… Pana cand am auzit niste pasi vioi in apropierea cufarului. Cineva l-a deschis si m-am simtit atinsa. O alta domnisoara, de asta data cu parfum de crini, m-a asezat pe figura sa. Am inceput sa vad lumea prin alti doi ochi albastri, care n-au ezitat sa se priveasca intr-o oglinda crapata ca sa vada daca le sade bine cu mine. Acela a fost momentul cand am remarcat ca sunt neagra.

Cei doi ochi au pornit incantati in timpul noptii pe strazi noi, scaldate intr-o limba vioaie si taioasa de catre locuitori. Am intrat amandoua intr-un local plin cu barbati, imbacsit de fum, unde pana si aerul parea pilit. Era o senzatie incomoda pentru mine, obisnuita cu aerul curat si linistea din Franta. Tara asta era ciudata. Am aflat in acea seara ca se numea Italia, noroc ca tanara fusese nevoita sa vorbeasca cu cineva de pe acolo in franceza. Am invatat si italiana, ce sa fac, in fiecare noapte frecventand acel local de pariuri, unde presupusa domnisoara se lasa cucerita de catre domni instariti. Cand venea momentul cedarii, deveneam iar oarba, caci noua stapana ma indeparta de pe fata si ma arunca pe un fotoliu. Fiecare noapte era la fel. Am capatat numele de ,,Moretta” datorita culorii mele, iar stapana mea era tare cunoscuta prin acele localuri rau famate. Asta pana cand m-am vazut clonata. A fost o noapte cand, vizitand mai multe localuri, am observat ca si alte cucoane ma purtau. Ei bine, nu ma purtau pe mine, imi purtau ,,suratele”. Am ramas masca (nu ca nu eram deja, dar totusi…). Inceputul secolului 18 fusese parca o perioada de ,,Morettamania”, dupa care spiritele s-au mai potolit. Stapana mea imbatranise si ma pastra intr-o cutie speciala batuta in safire. Se maritase cu un bancher si isi permitea. Degeaba, aveam nevoie o figura pe care sa ma asez, acelea erau ,,momentele mele”… Imbatranisem si eu. Nu stiu daca intr-atat de mult incat sa am nevoie de inscriptionarea propriului nume in interior, cert este ca numele meu trebuia sa dainuiasca in timp.

Tanti aia pare-mi-se ca-si amestecase sangele cu cel al unui om extrem de important, caci acea familie m-a tinut in vitrina timp de vreo 3-4 generatii. Se poate spune ca am invatat sa am rabdare.

Peste vreo 150 de ani de la asezarea in vitrina, casa a fost jefuita, iar eu data pe mana unor mafioti sicilieni. Nu stiu ce treaba ar fi avut ei cu mine, cert este ca am fost facuta cadou unui ,,pezzo di novanta” (ca mai tarziu sa aflu ca acest tilu corespundea Nasului lor). Nenea ala m-a agatat pe perete si m-a admirat zilnic timp de 7 ani. Dupa care a urmat o perioada mai urata. Inceputul secolului 20 a fost marcat de emigratia italiana in SUA, italienii plecand ca sa scape de saracie, dar ca sa si parvina din punct de vedere material. Perioada ,,romantica” a Mafiei intrase in declin, asadar m-am pomenit din Sicilia direct in Chicago, Palermo-ul mafiotilor americani. Viata pe acolo a fost destul de palpitanta: mezina familiei ma purta pe fata toata ziua, iar noaptea o petreceam tragand cu urechea la planurile ce se organizau in biroul stapanului. Ma simteam atat de importanta, intrucat eram singura parte feminina din toata acea organizatie care cunostea secretele varfului piramidei.

Jocul s-a terminat cand mucoasa aia mica m-a dus la o prietena de-a ei si m-a uitat pe acolo. Cand a venit sa ma recupereze, amica ei a mintit in legatura cu mine, negand faptul c-as fi fost uitata pe la ea. Ma purta pe fata zilnic si facuse o obsesie din a se privi in oglinda cu mine. Era cam dezechilibrata, slava Domnului ca m-a uitat intr-un tren. Am ajuns pe undeva prin Ohio, in statia caruia m-a descoperit o femeie de vreo 40 de ani. Ea m-a daruit unui muzeu si acolo am ramas timp de vreo 90 de ani. Intrucat nici muzeele nu mai sunt acum sigure, cel in care am zacut pana acum a fost pradat de hoti. M-am amestecat printre operele de arta, iar la vremea impartirii ,,trofeelor”, mascatii s-au adunat la o fabrica parasita. Am fost aruncata pe acolo de catre unul dintre ei si descoperita dupa cateva luni de catre un adolescent cam vagabond.  Nu si-a dat seama de valoarea mea, de cate lucruri am vazut si auzit pana atunci si m-a pus la vanzare pe Internet pentru doar 40 de dolari.

Pe acel site de vanzari a ajuns din greseala o fata din Romania, care a fost instantaneu atrasa de numele mastii. A dat search pe Google si a aflat ceva despre istoricul ei. Acea perioada a coincis cu intentia ei de a se apuca de scris pe wordpress.

Astfel, pe langa ideea de masca, ,,Moretta” a devenit si blog.

Acest articol este un raspuns tarziu la leapsa lui Catalin.

Nu prea am chef sa o trimit la cineva, asadar am sa incalc legea fundamentala a lepselor si nu o dau mai departe. Catalin, will I burn in hell?

Abandon şi ratare

Ora 4. Nimeni nu-ndraznea sa calce in picioare plapumioara proaspata intinsa sceptic pe trotuar. Doar ea sprijinea zidul incordat de frig. ,,Sa fi meritat oare asteptarea?”, statea tanara naiva sa se intrebe, in timp ce cauta un loc mai cald spre a-si adaposti mainile rosii. In cele din urma il vede. Era el, cel din capatul strazii, care se apropia cu pasi rapizi si marunti, pesemne sa nu deranjeze inertia strazii pustii.

Ea il priveste. Acum retina ii transmite caldura si inima ii pune sangele in miscare. A uitat de faptul ca mainile-s bocna si le tortureaza in continuare, silindu-le sa-i aranjeze o suvita batuta de vant. El se apropie. Curand o atinge pe umar si o pupa pe obraji. Pare nervos.

- Ce s-a intamplat? sopteste ea nedumerita, insa bucuroasa ca a gasit modalitatea prin care sa-si rasfete auzul cu glasul lui.

- Eee, nimic. Niste probleme d-ale mele… Ma enervara unii.

- Pai? continua ea. Ce s-a intamplat?

- Lasa, am sa-ti povestesc alta data, zise el, privind zidul din spatele ei. Isi scoate din buzunar o tigara, dar nu gasea bricheta. Ea urmareste traiectoria mainilor sale deznadajduite si da un raspuns aproape balbait:

- Asa spui de fiecare data…

El o priveste deindata mahnit, avand aceeasi privire care i se arunca unui parinte sever de catre odrasla sa.

- N-am chef de chestii d-astea acum. Chiar vrei sa ne certam?

- Dar n-am zis asta, pur si simplu incercam sa fac conversatie… Trebuie inceputa de undeva, nu?

-  Da, dar nu asa.

Ea lasa capul in jos si ramase cu ochii pironiti la sireturile sale desfacute. Nici gand sa faca ceva in acel sens, n-avea chef decat sa ramana cu nasul bagat in fularul tricotat.

- Hai sa ne caram, incepu sa ninga, zise el in timp ce pisa cu talpa mucul de tigara pe trotuarul deranjat de pasi.

- Unde?

- Nu stiu, vedem noi, probabil c-o sa ne oprim in primul local primitor care ne iese in cale. Hai.

Si o lua inainte. Nu o astepta, era sigur ca avea sa il urmeze. Ea isi impuse sa ramana pe loc, sa vada cam cand isi da el seama de lipsa ei. Trecura cateva secunde, facuse vreo 20 de pasi. La un moment dat, ea auzii de la distanta cum ca ii adresase cateva cuvinte, din pacate necaptand vreo logica a replicii. Simtind ca nu i se raspunde, el se intoarse. Si se opri, privind-o cu ochii aproape pitulati sub caciula ninsa. Ridica din umeri cu nerabdare, insa ea n-a schitat niciun gest. Astepta.

El isi calca pe orgoliul barbatesc si se intoarse:

- Ce se intampla cu tine? E frig, hai sa plecam!

- Cand ninge nu e frig, zise ea cu o privire mustratoare. Cand ninge e pur si simplu magic.

Normal ca nu intelegea nimic, doar fusese o replica feminina. Ramase interzis, iar in timp ce o privea nedumerit, ea simti nevoia sa ii explice:

- Si nu m-am referit la ninsoare…

- Nu inteleg… Vrei cumva sa imi spui ceva?

Gata, ala era momentul, nu exista altul mai prielnic. Era acum sau niciodata. Inima sau ratiunea. Secunda sau eternitatea. Riscul sau regretul.

- Da, raspunse ea cu pateticul nod in gat si privirea in pamant. Nu ti-ai dat seama pana acum? continua, ridicand privirea si infruntandu-i potentiala retragere.

- Nu… De ce sa imi dau seama?

- …

- ?!?

- De faptul ca…

- Ca…???

- … nimic! Ca vreau sa plec acasa. Si sa nu te mai deranjezi vreodata sa ma suni. Nu mai vreau nimic de genul acesta. M-am chinuit destul cu tine… M-ai chinuit destul.

- Stai putin. Ce e cu tine de ai reactia asta? Ti-am facut ceva?

- Da, mai mult decat crezi. Acum lasa-ma, vreau sa merg acasa…

- Pai stai asa! De ceee? Vreau sa stiu ce ti-am facut…

- De toate si nimic pana la urma. Nu cred ca esti in stare sa intelegi in acest moment. De fapt mi-ai si demonstrat-o deja. La revedere! spuse ea raspicat, lovindu-si violent obrazul drept de al lui, intr-un gest care dorea sa fie un ultim pupic de despartire.

Pe masura ce se departa de persoana lui, tanara confuza simtea o fierbinteala la nivelul capului. Pieptul ii tresarea copilareste in partea stanga si obrajii se zarira inundati de niste fluvii involburate.

De ce atunci cand era randul ei sa o ia inainte, el nu o urma niciodata? De ce nu putea sa inteleaga sensul conotativ al vorbelor sale? De ce se intoarce la ea intotdeauna din politete?

De ce? De ce? De ce?

- Vrei sa raspund la ”De ce?”-ul tau? isi murmura siesi in timp ce astepta melancolica la semafor. Pentru ca te iubesc… Si n-ai fost niciodata capabil sa-ti dai seama de asta.

Cuvintele pe care le-a rostit timid au fost totusi spuse cu patima. Atat de grav i-a fost monologul, incat cuvintele i-au ramas inghetate acolo, inainte ca ea sa paseasca pe zebra. Imaginati-va un ”Te iubesc” conservat intr-o intersectie, care a prins radacini in acelasi asfalt in care sta infipt un semafor. Peste el vor trece primaveri, incendiarele nopti de vara si maturitatea toamnei. Un ”Te iubesc” evadat din celula torturii, pe care insa afara nu-l asteapta nimic… Asta pentru ca singurul care trebuia sa-l observe nu a stiut ca exista.

Voi cate marturisiri, cate ”Te iubesc”-uri ati abandonat? Dar cate din acestea credeti ca ati ratat?

Primul fum… de sinceritate

Era noapte. Cam pe la 1 asa ne-am strans cativa in una din camerele vilei. Doar o lampa mai ramasese aprinsa dupa tot ’spectacolul’ ala; am decis ca ea sa ramana singura pata care sa ne dezvaluie difuz figurile. Unii erau mohorati, altii aveau cearcane si cativa erau palizi, purtand in ochii lor  avalansa de tutun si alcool de adineauri.

Ne-am grabit sa ocupam doua paturi; desi camera gazduia trei, cel mai putin luminat pat era izolat; stateam bagati unii intr-altii, poate pentru ca aveam nevoie sa simtim macar o data des-invocatul spirit al camaraderiei intre colegii de clasa. Unul din baieti a ales sa adopte o tinuta sobra, sprijinind spatarul unui scaun aparent incomod. Nu fusese prea extravagant in timpul dezmatului, nici nu cred ca fusese in camera; cu putin timp in urma, fumul dinauntru putea fi taiat cu cutitul. El si inca doi baieti au venit dupa, sfidand prin privirea lucida toti ceilalti ochi injectati. Reprezentau in mod clar echipa sfatuitorilor de bine, fiind un exemplu ei insisi.

Au urmat dupa aceea momente de tacere, timp in care cineva suspina cu regret. Fiecare avea cate un colt al ochiului atent la gesturile sale tremurande, repetand cu glas tare ,,Calmeaza-te. A trecut. N-o sa se mai intample…”; toti eram insa macinati de dubii. Chiar asa sa fie?

Dar stati asa… Cineva deschise usa indraznet. Mda, inca unul care are nevoie de ”consiliere”. Are fata alba si da semne de ameteala. Sa-l duca cineva la baie sa il stropeasca cu nitica apa rece. Unde-i prosopul? Cineva sa ne imprumute unul, ca nu il gasim pe ‘al de la baie! Asa. Se simte mai bine? Normal ca ii e rau, a fumat in draci toata seara!

(…) Spiritele s-au mai calmat. Ne-am trantit cu totii iarasi in pat, iar ’sobrul’ si-a redobandit locul pe scaun; isi cam ferea fata de aria restransa a razelor artificiale ce veneau dinspre noptiera – pesemne ca avea sufletul plin de amaraciune. S-a auzit un zgomot ciudat de sub patura unei colege somnoroase; in acel moment, zambetul a revenit instantaneu pe fata tuturor – de data asta insa fara ajutorul unor aditivi nocivi. Eram treji toti, eram cuprinsi de o emotie nemaintalnita, comentariile erau profunde, la fel si privirile. S-au facut marturisiri, s-a cerut iertare, s-au facut promisiuni si s-au expus vise. Noaptea respectiva a fost menita pentru asa ceva; varsta posibil prea mica… dar ce mai poti condamna la tinerii secolului 21? Pentru unii a fost seara primului fum de tigara, pentru altii a fost seara in care si-au doborat recordul anterior. Cert este ca a existat in final si un fum… de sinceritate.

Tipic.

Ora 5 era desenata in alb si negru. Nici macar o pata de culoare din partea soarelui plictisit. N-avea chef. Nici ei, care stateau pur si simplu pe balcon, aplecandu-se sfidator peste bara de protectie. Nu parea sa le mai pese de venirea serii. Cel putin ei…

El tacea. Parea destul de multumit acolo, in universul lui utopic. Privea in gol, ignorandu-si partenera de conversatie de adineauri. Privirea lui aducea a imaginea unui caine puturos dand satisfacut din coada.

Ea isi privea viata de pana atunci cu ochii pironiti pe zidul blocului de vizavi. Amintirile i se aglomerau in minte, violandu-i toate sentimentele odata inabusite. Porii ei emanau o pofta nestavilita de dialog si fruntea i se incretise de nerabdare pe masura ce sesiza ca el n-are de gand sa ii dea atentie. Din nou.

,,La ce te gandesti?” sopti ea, avand grija sa nu tulbure atmosfera aparent linistita. Ah, dar ce intrebare stupida, mii de femei o pun si nu aud adevarul, de ce l-ar auzi ea acum?

,,Ei, stateam si eu asa… Nu ma gandeam la nimic…” raspunse el cu intarziere, vorbind parca cu tiglele de pe casa din stanga sa.

Tipic. Atunci Dumnezeu a zis: ,,Sa sa lase iar linistea!”. Si s-a lasat…