Capitolul I

Or fi fost afară 10 grade Celsius, dar tot mi-era frig. Geaca neagră de piele, care altădată obişnuia să mă binedispună datorită efectului de subţiere al taliei, o simţeam din ce în ce mai mult ca pe un corset rece. Îmi uitasem mănuşile acasă şi eram obligată să pipăi din când în când, atunci când simţeam că îmi alunecă geanta de pe umăr, suprafaţa de piele tare, îngheţată şi garnisită cu apa de ploaie. Aveam degetele bocnă, iar ochii rămăseseră neajutoraţi în faţa vântului, ce-mi antrena cârlionţii într-un dans nebun cu bretonul deranjat.

Nici măcar nu ştiu ce căutam acolo. Gara era plină şi deloc ospitalieră. Întreg peisajul îmi apărea ca un culise al destinelor călătorilor, acea parte neinteresantă pentru ascultătorul obişnuit (care doreşte locaţii fantastice, cu întamplări fantastice), acea parte unde omul oftează, bâjbâie, unde primeşte indicaţii astfel încât să cultive firul epic principal al vieţii sale publice. Acolo, la gară, existenţa individului se transformă în ciornă, în pauză de-o cafea, de-o ţigară, greşelile sale putând beneficia de o toleranţă neaşteptată din partea privitorilor. Eşti ca la metrou – nu te speria dacă pasagerul de vizavi priveşte prin tine şi (mai ales) nu spera să te remarce.

Toate se pierdeau în zgomotul colectiv ce îmi antrena nişte emoţii deloc pozitive. Pe măsură ce încă-mi mai târam bagajul pe ciment bucureştean, corpul trimitea sesizări creierului cum că fiinţa mea are nişte carenţe de cofeină. Capul mi-era încins. Mă îndrept rapid către ghişeul pentru Informaţii şi întreb cu lehamite la cât pleacă primul tren spre Craiova. ,,- Hmm… Imediat, să văd…’’ rostea cu o atenţie neforţată tânăra angajată. ,,Optisprezece treizeci, linia patru.’’. Dicţia ei era perfectă. Mama, care regretă c-a dat în tinereţe ,,actoria pe medicină’’, ar fi invidiat-o. ,,Mulţumesc’’, îi răspund eu cu admiraţie şi, în vreme ce îmi făceam loc printre oameni ca să nu ies complet deşelată din acea mulţime, păstram încă acel zâmbet al descoperirii unui talent aparent fără şanse de şlefuire. Respectiva domnişoară fusese ca o ploaie gingaşă de vară.
În timp ce-mi aranjam cu o singură mână bretonul neastâmpărat, îmi îndrept privirea către un ceas spânzurat al gării. Era 5 şi jumătate. Pfff, mai am o groază de timp, oi rezista atât de una singură pe acolo? Acasă oricum n-aveam de gând să mă întorc, o altă discuţie între mine şi Andrei avea să iasă cu scântei mai mult ca sigur. Şi totuşi eram confuză: se merita să fi plecat? Se merita să-i fi spus toate ofurile mele aşa, direct, fără a-i da un mic răgaz pentru formularea unui răspuns înţelept? Posibil, dar oare ce-ar spune acum, dacă m-aş întoarce? Ar zice că sunt slabă, că nu sunt capabilă de asumarea unei decizii luate, că întotdeauna l-am sucit în maniera asta, încă de când ne-am căsătorit… Da, sunt sigură că asta ar zice, şi tocmai de aceea nu cred că mă voi întoarce curând, sunt mult prea orgolioasă. Dar de ce să mai disec în mod stupid situaţia? Mai bine aştept să-mi treacă fierbinţeala de la nivelul tâmplelor şi-mi cumpăr o cafea, poate aşa oi obţine fără efort o formulă de rezolvare.
Dau buzna la clasicul Donald, unde trebuia să am grijă pe unde calc, podeaua tocmai fusese spălată. Mă întâmpină ca de obicei un angajat frustrant de amabil, de-mi venea să-l întreb cu cât dă kilogramul de fericire:

- Bine-aţi venit! Ce-aţi dori să comandaţi?

- O cafea cât mai tare, te rog! Apelez la talentul dumitale de a-mi selecta un remediu contra supărării…
Replica mea parcă alertase beculeţul compasiunii vânzătorului; văzându-mă pe deasupra şi sictirită, sprijinindu-mi prin intermediul coatelor aproape toată greutatea corpului de tejghea, încercă să se execute cât mai repede cu putinţă. Mă amuza faptul că era aşa serviabil şi într-atât de eficient încât să nu simt că trecuse un minut, ci ,,doar un minuţel’’, dupa cum se şi exprimase, drăgălaşul de el.

- Poftiţi cafeaua.

Dădeam să plec.

- Staţi aşa. Să vă dau bonul…

- Lasă, zic eu cu o jumătate de gură. Risipă de hârtie, dă-o direct la reciclat.

- Nu, nu, bucata asta de hârtie e extrem de importantă!
Rămăsesem mască. De când au început să se încadreze bonurile fiscale în categoria aceea? În fine, fac efortul şi mă întorc, mai mult drept mulţumire pentru amabilitatea de adineauri a tânărului. Observ că îmi înmânează timid bucata de hârtie şi dau să o desfac, o împăturise (ce ciudat!). El îmi retează gestul.

- Nu, nu… Mai bine desfaceţi afară.

Şi-mi zâmbi cu subînţeles. Devenisem deja curioasă, îl priveam nedumerită în ochii-i negri şi de-abia atunci i-am remarcat şi gropiţele din obraji. Era simpatic, avea o manieră destul de interesantă de-a te introduce în lumea lui – îl ajuta atât fizionomia, cât şi atitudinea. Îi zâmbesc asemeni unui copil care mă roagă să-i fac pe plac şi ies de acolo. Rămân totuşi în faţa intrării şi deschid hârtiuţa. Prima mea reacţie mă determină să revin şi, plasată exact în dreptul uşii întredeschise (cea pe care el o veghea cu colţul ochiului drept) să-i adresez o întrebare:

- Câţi ani ai? strig eu, deşi eram sigură că avea să mă audă indiferent de intensitatea vocii. El surâde.

- 20, tu?

- Hehe… Mult mai mult.
Şi înclin capul în semn de sfială, deşi în adâncul sufletului tot ce simţeam era superioritate. Gândul că vârsta mea sugera clar faptul că avusesem parte de mult mai multe experienţe decât el îmi mângâia ego-ul. Totuşi, apreciasem foarte mult iniţiativa de care dăduse dovadă, poate că dacă eram mai tânără mă lăsam prinsă în mrejele lui.

- Oricum, mi-a făcut plăcere… ăăă…

- …Tudor. Şi mie mi-a părut bine.
Auzindu-i numele, am rămas împietrită. Era aceeaşi luptă idioată în capul meu, între ,,E un semn?’’ şi ,,Revino-ţi, omule!’’. Trecutul nu vroia să mă lase în pace. Dar, ca de obicei, mintea mă purta prin cele mai întunecoase unghere ale analizei, iar trupul continua să-şi facă de cap: nu-mi puteam controla privirea, roşeaţa din obraji, porii iminent invadaţi de sudoare, vorbele, dar mai ales tăcerea…
Am tăcut. Am tăcut şi-am ieşit de acolo. Sărăcuţul, spera ca după tot acel efort de a-mi face curte, să-i ofer ca premiu de consolare măcar numele meu. N-a fost să fie, eram prea buimacă în acel moment şi apoi am realizat că îmi pare rău. Îmi părea rău de faptul că lăsasem un om dezamăgit, când de fapt îl puteam bucura cu o fărâmă de informaţie, un efort minuscul pentru mine.
Iesişe soarele şi-mi inunda regretul din iris, aşadar din neatenţie era să scap cafeaua din mână. M-am calmat deîndată ce-am realizat că nicio pată dubioasă nu-mi încurca ţinuta şi observ cum un grup de oameni în imediata mea apropiere îşi părăseşte masa. Ce noroc, căci aveam de gând să mă aşez pe unul din scaunele de plastic ale liniei 4. Toate mesele de afară erau ocupate şi cea liberă din dreapta mea părea o minune ivită în mijlocul haosului. Mă reped de parcă aş fi luat-o cu fundul înainte, să-mi adjudec locul demult negociat cu privirea, astfel încât în momentul aşezării mele se clatină masa, spre amuzamentul clienţilor de alături. Un moment hilar şi deci o părticică de ajutor divin care să-mi mai şteargă ridurile neadecvate anilor mei…
Cafeaua era fierbinte. O binecuvântare şi un blestem în acelaşi timp. Degetele mele îşi găsiseră în sfârşit un ,,calorifer’’, însă eu nu-mi puteam desfăta simţurile… încă. Am stat vreo 5 minute privind în gol, simţind doar acea durere lăuntrică, însă fără a căuta vreo rezolvare. Apoi am încercat să sorb niţel din pahar. Afrodiziacul meu se mai răcise, deşi încă îmi incomoda limba… 
Am stat să mă gândesc la mine, la Andrei, la El… La bileţelul cu numărul de telefon al lui Tudor, vânzătorul, la toate semnele de astăzi… Inclusiv la masa ce-o găsisem liberă imediat ce ieşisem din McDonald’s. ,,Trebuie să fie şi ăsta un semn, trebuie…’’ îmi repetam obsesiv în gând. Continuam să privesc în gol.

La un moment dat observ cu colţul ochiului stâng, într-un moment de sacru răsfăţ al papilelor mele gustative, o persoană înaltă, pesemne îmbrăcată în ceva negru, care se orienta nedumerită în spaţiu. O simplă şi evident curioasă mişcare a capului meu spre aceasta îi dă curaj să mă abordeze:
- Scuzaţi-mă, aveţi masa ocupată? Pot sta şi eu alături de dumneavoastră?
În scurtele momente aflate la dispoziţie spre a-i analiza aspectul exterior, singurele trăsături pe care aveam să mi le amintesc mai târziu vor fi fost părul şaten spre roşcat, faţa rotundă şi o alună în stilul lui Marilyn Monroe. Părea destul de plăcută şi de sociabilă la prima vedere, ceea ce m-a îndemnat să o poftesc imediat la masa mea. Ea se aşează uşor şi, în timp ce privirea-i se sincroniza cu mâinile aflate prin geantă, rosteşte o întrebare parcă-n colţul gurii:

- Nu vă deranjează că fumez, nu?

- Nuu, staţi liniştită… Mă simt bine printre fumători, răspund eu, pe un ton cam neconvingător.

Deşi spusesem adevărul, replicile mele nu prea mai aveau consistenţa de odinioară. Era de vină creierul meu ameţit de evenimente şi inima mea obosită de găzduirea atâtor palpitaţii.
Nici ea n-a părut prea convinsă de răspuns, cred că de aceea s-a şi rezumat doar la a scoate pachetul de ţigări pe masă.

- Las’, c-am să fumez mai târziu. Cum e cafeaua dumneavoastră, tare?

- Da, e destul de tare, amabil băiatul care m-a servit; în caz că vreţi şi dumneavoastră să vă servească, să-l căutaţi acolo pe Tudor…

Ah, iar numele acela, cu ce patos îl rostisem…

- Dar am şi eu o rugăminte…

- Da, spuneţi…
Îmi plăcea de ea, foarte receptivă, foarte atentă, chiar şi la banale conversaţii. O vedeam după ochii-i limpezi ce se deschideau de-ndată ce partenerul de discuţie dădea replica. Erau nişte ochi mari, căprui, genul de ochi pe care îţi face plăcere să îi vezi la un prieten, întrucât îţi dă senzaţia de încredere, de atenţie faţă de persoana ta, de refugiu spiritual.
- Am putea să ne tutuim, căci mă simt puţin stânjenită când aud apelative precum ,,dumneavoastră’’?

- Aaaa, da, desigur… Scuze, încercai să fiu şi eu politicoasă, însă ai dreptate, e cam penibil ca două persoane de vârste apropiate să nu se tutuiască într-un context ca al nostru…
Urmă un râs de recuzită din partea amândurora. Clişeic, dar ce e mai plăcut, mai reconfortant decât predictibilitatea unei reacţii pozitive într-un moment în care eşti atât de amărât sufleteşte încât să nu-ţi doreşti nimic improvizat, nimic străin din partea altcuiva?
- Esţi olteancă? întrebai eu cu speranţă în priviri.

- Da! Să nu-mi spui că şi tu eşti!

- Ba da. Din Craiova… Tu?

- Eee, eu din Slatina. Îmi pare bine, Mihaela…

Şi se întinse peste masă ca să dam mâna.

- Şi mie. Vera…

- Ooo, demult n-am mai auzit numele ăsta. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nici nu cred c-aş cunoaşte vreo Vera… Decât în ,,Cartea nunţii’’ a lui Călinescu. Să ştii că mi-a plăcut de tine în cartea aia, zise ea cu un zâmbet şiret şi larg.

Eu am surâs, iar ea m-a privit tandru. Atunci am realizat că nu mai aveam să aştept singură trenul. Se făcuse deja 6 fără un sfert. Totul mai depindea însă şi de programul ei…

- Ce te aduce pe aici? Unde tre’ să pleci?

- Păi eu trebuie să ajung în Sibiu, acolo stă iubitul meu, dar trenul meu soseşte pe la 7…

- Şapteee??? De ce aşa târziu?

- Păi pentru că tocmai se petrecu un accident în drum spre Bucureşti. Şi ştii cum e la noi, până pornesc ăştia din loc îţi ouă raţa-n traistă… Asta e. Trenul meu trebuia să ajungă încă de pe la 6 şi zece… Dar tu? Încotro?

- Eu mă întorc la Craiova…

- Păi?

- Păi m-am certat urât de tot cu al meu şi mă întorc la părinţi, în oraşul natal…

- Stai aşa… Eşti căsătorită? Cum e posibil, câţi ani ai?

- 27… Îi împlinesc săptămâna viitoare.

- Mulţi înainte… Nu ţi-aş fi dat mai mult de 20-21, pari foarte tânără…

- Mersi frumos. Lasă-mă să ghicesc: ai vreo 23-25 de ani?

- Nu, spuse ea, râzând pe sub mustăţi. Am 30.

- Incredibil… Şi tu pari foarte tânără!
Amândouă am izbucnit atunci într-un râs isteric, de-am atras toate privirile indignate ale celor din jur. Observând deranjul provocat celorlalţi meseni, ne-am astupat amândouă gurile în semn de viitor autocontrol. Asta în acelaşi timp, generând astfel un alt val de chicoteli copilăreşti.

***

Ehei, dragii moşului, acesta a fost doar primul capitol. Nici nu mai este necesar să spun că va urma. Şi scuzaţi pentru repartiţia stupidă a paragrafelor (unele sunt lipite de altele şi arată urât, nu prea încurajează cititul), însă wordpress-ul se încăpăţânează să-mi facă probleme. N-a fost vina mea, am încercat de 3 ori şi tot nu vrea.