Povestea unei măşti – Moretta

Sunt o masca amarata. Mai tineti minte cand citeati in carti cum ca ,,o femeie era atat de batrana incat nu mai stia cati ani are”? Ei, asa e si cu mine. Am vreo 300 si ceva de ani, de fapt nu mai stiu exact… Tot ce pot spune este ca am multe de povestit…

Totul a inceput intr-o noapte de mai, racoarea blanda intrase pe geamul murdar cand eu eram inca in stadiul de papier-mâché. Mainile care m-au conceput pareau tremurande, banuiesc ca fusesem un experiment stangaci de-al maestrului, desi in privirea sa de intampinare citeam satisfactia. L-am simtit cum s-a uitat la mine indelung si a scos o pensula groasa, pe care a indesat-o intr-o pasta urat mirositoare. M-a spoit toata, la inceput nu mi-a placut… iar in interior mi-a lipit un fel de nasture, tot stateam sa ma intreb ce  cu el. Eu nu puteam sa vad nimic, eram chioara, asadar eram numai urechi la tot ce fosnea pe-acolo prin odaie. Il auzeam stramband din nas, oftand si punand intrebari retorice. M-am trezit deodata infasurata in catifea, asadar m-am simti usurata: presimteam ca o sa arat tare chipesa.

Din pacate, dupa cateva momente de glorie in mainile stapanului meu, m-am trezit aruncata pe un raft al camerei. Am stat acolo cateva saptamani, suspinand in fiecare zi dupa atentia maestrului. Fusesem uitata si nu ma impacasem deloc cu asta. Pana cand, intr-o zi cu soare, am auzit iar usa scartaind, iar pe aceasta intrand parfum de trandafiri. Prezenta feminina mi-a trezit brusc simturile, si singura m-am scuturat de praf, asteptand sa ma aleaga pe mine. I-am simtit mainile contopindu-se cu vesmantul meu de catifea si intr-un final i-am auzit trilul francofon: ,,Voilà! Comment s’appelle-t-elle?”. ,,Je ne sais pas”, a raspuns maestrul meu, ,,Donnez-vous un nom!”. Domnisoara pare-se ca n-a avut inspiratie pe moment. A ales sa ma boteze mai tarziu. Dar m-a cumparat.

Dintotdeauna ma intrebasem cum ar fi fost sa vad si eu intr-o zi, sa nu ma mai confrunt cu intunericul ala plictisitor. A fost posibil! Noua mea stapana ma purta impreuna cu un val prin toate manastirile din Franta si astfel avusesem la un moment dat impresia ca l-am vazut pe Dumnezeu. Priveam lumea prin ochii ei albastri si, pe zi ce trecea, eram din ce in ce mai informata. Nu-mi placea seara, aceea era partea din zi cand sedeam langa semineu si nu puteam vedea nimic. In schimb, aveam privilegiul de a-i asculta discutiile cu prietenele. Aflam diverse evenimente pe care, dupa aproximativ o luna de studiu, am reusit sa le leg cap la cap. Cunosteam destul de bine lumea din Nisa si mi-ar fi parut rau sa parasesc vreodata oraselul…

Anii au trecut, iar stapana mea a fost nevoita sa-si schimbe locuinta. M-a varat nervoasa intr-un cufar si acolo am ramas timp de 22 de ani. Imaginati-va ce zile nesuferite aveam, zilnic pe intuneric si nimic de vazut, intrucat nimeni nu ma gasise ca sa ma puna pe fata sa. Ajunsesem sa numar oi pana la ordinul milioanelor si inventam diverse jocuri mintale ca sa nu simt plictiseala… Pana cand am auzit niste pasi vioi in apropierea cufarului. Cineva l-a deschis si m-am simtit atinsa. O alta domnisoara, de asta data cu parfum de crini, m-a asezat pe figura sa. Am inceput sa vad lumea prin alti doi ochi albastri, care n-au ezitat sa se priveasca intr-o oglinda crapata ca sa vada daca le sade bine cu mine. Acela a fost momentul cand am remarcat ca sunt neagra.

Cei doi ochi au pornit incantati in timpul noptii pe strazi noi, scaldate intr-o limba vioaie si taioasa de catre locuitori. Am intrat amandoua intr-un local plin cu barbati, imbacsit de fum, unde pana si aerul parea pilit. Era o senzatie incomoda pentru mine, obisnuita cu aerul curat si linistea din Franta. Tara asta era ciudata. Am aflat in acea seara ca se numea Italia, noroc ca tanara fusese nevoita sa vorbeasca cu cineva de pe acolo in franceza. Am invatat si italiana, ce sa fac, in fiecare noapte frecventand acel local de pariuri, unde presupusa domnisoara se lasa cucerita de catre domni instariti. Cand venea momentul cedarii, deveneam iar oarba, caci noua stapana ma indeparta de pe fata si ma arunca pe un fotoliu. Fiecare noapte era la fel. Am capatat numele de ,,Moretta” datorita culorii mele, iar stapana mea era tare cunoscuta prin acele localuri rau famate. Asta pana cand m-am vazut clonata. A fost o noapte cand, vizitand mai multe localuri, am observat ca si alte cucoane ma purtau. Ei bine, nu ma purtau pe mine, imi purtau ,,suratele”. Am ramas masca (nu ca nu eram deja, dar totusi…). Inceputul secolului 18 fusese parca o perioada de ,,Morettamania”, dupa care spiritele s-au mai potolit. Stapana mea imbatranise si ma pastra intr-o cutie speciala batuta in safire. Se maritase cu un bancher si isi permitea. Degeaba, aveam nevoie o figura pe care sa ma asez, acelea erau ,,momentele mele”… Imbatranisem si eu. Nu stiu daca intr-atat de mult incat sa am nevoie de inscriptionarea propriului nume in interior, cert este ca numele meu trebuia sa dainuiasca in timp.

Tanti aia pare-mi-se ca-si amestecase sangele cu cel al unui om extrem de important, caci acea familie m-a tinut in vitrina timp de vreo 3-4 generatii. Se poate spune ca am invatat sa am rabdare.

Peste vreo 150 de ani de la asezarea in vitrina, casa a fost jefuita, iar eu data pe mana unor mafioti sicilieni. Nu stiu ce treaba ar fi avut ei cu mine, cert este ca am fost facuta cadou unui ,,pezzo di novanta” (ca mai tarziu sa aflu ca acest tilu corespundea Nasului lor). Nenea ala m-a agatat pe perete si m-a admirat zilnic timp de 7 ani. Dupa care a urmat o perioada mai urata. Inceputul secolului 20 a fost marcat de emigratia italiana in SUA, italienii plecand ca sa scape de saracie, dar ca sa si parvina din punct de vedere material. Perioada ,,romantica” a Mafiei intrase in declin, asadar m-am pomenit din Sicilia direct in Chicago, Palermo-ul mafiotilor americani. Viata pe acolo a fost destul de palpitanta: mezina familiei ma purta pe fata toata ziua, iar noaptea o petreceam tragand cu urechea la planurile ce se organizau in biroul stapanului. Ma simteam atat de importanta, intrucat eram singura parte feminina din toata acea organizatie care cunostea secretele varfului piramidei.

Jocul s-a terminat cand mucoasa aia mica m-a dus la o prietena de-a ei si m-a uitat pe acolo. Cand a venit sa ma recupereze, amica ei a mintit in legatura cu mine, negand faptul c-as fi fost uitata pe la ea. Ma purta pe fata zilnic si facuse o obsesie din a se privi in oglinda cu mine. Era cam dezechilibrata, slava Domnului ca m-a uitat intr-un tren. Am ajuns pe undeva prin Ohio, in statia caruia m-a descoperit o femeie de vreo 40 de ani. Ea m-a daruit unui muzeu si acolo am ramas timp de vreo 90 de ani. Intrucat nici muzeele nu mai sunt acum sigure, cel in care am zacut pana acum a fost pradat de hoti. M-am amestecat printre operele de arta, iar la vremea impartirii ,,trofeelor”, mascatii s-au adunat la o fabrica parasita. Am fost aruncata pe acolo de catre unul dintre ei si descoperita dupa cateva luni de catre un adolescent cam vagabond.  Nu si-a dat seama de valoarea mea, de cate lucruri am vazut si auzit pana atunci si m-a pus la vanzare pe Internet pentru doar 40 de dolari.

Pe acel site de vanzari a ajuns din greseala o fata din Romania, care a fost instantaneu atrasa de numele mastii. A dat search pe Google si a aflat ceva despre istoricul ei. Acea perioada a coincis cu intentia ei de a se apuca de scris pe wordpress.

Astfel, pe langa ideea de masca, ,,Moretta” a devenit si blog.

Acest articol este un raspuns tarziu la leapsa lui Catalin.

Nu prea am chef sa o trimit la cineva, asadar am sa incalc legea fundamentala a lepselor si nu o dau mai departe. Catalin, will I burn in hell?