Frica de cuvinte
17/02/2009
‘‘Din civilizaţie iei cât vrei. Din cultură însă iei cât poţi.”
(Constantin Noica)
De-a lungul intregii vieti invatam cuvinte si expresii noi, iar discutii pe aceasta tema nu sunt initiate prea des. Copilaria si adolescenta sunt de departe cele mai marcate perioade din punct de vedere al ritmului de ”tocire” efectiva a termenilor. Dar ce se intampla cand ai pretentii de lexicolog? Daca nu esti sigur de pronuntia sau intelesul unui cuvant intr-un anumit context, mai ai curajul sa il folosesti?
Tema aceasta m-a bantuit deseori in ultimii ani, intrucat utilizam diversi termeni mai speciali pentru a ridica un zid de superioritate in polemicile pe care le purtam cu ceilalti. Asta m-a ajutat destul de mult, e normal in acest caz ca oamenii sa ridice stacheta domeniului de subiecte pe care sa le dezbata cu tine. Nu este obligatoriu sa fii un model de conduita morala, oamenii apreciaza mai mult flerul cu care intretii o conversatie si paleta larga a denumirilor utilizate. Este uimitor sa dai astazi peste o ”lexicoteca” de om; desi acest exemplu de individ intimideaza, toti ar dori sa provoace acelasi tip de senzatie celorlalti.
Exista la un moment dat in viata o perioada in care omul se simte din punct de vedere informational (deseori chiar cultural) destul de inferior semenilor sai; acestia il surprind si blocheaza cu anumite cuvinte rar utilizate sau expresii argotice, generandu-i de asemenea si profunde deceptii la nivelul egoului. Insa recunoasteti ca tocmai din cauza acestor situatii se cladesc cele mai temeinice cunostinte si referinte culturale.
La mine au fost anumite momente in care mi-am dat seama ca nu stiu cuvinte banale, pe care amicii sau parintii mei le foloseau cu regularitate. Existau seri in care plangeam sub plapuma (asta pe la vreo 7-8 ani), vaitandu-ma de faptul ca nu am sa pot sa vorbesc elevat precum tata sau sa stiu vreodata mai multa gramatica decat mama. Nici nu mai zic despre cunostintele ”aprofundate” ale invatatoarei, care-mi pareau ca depasesc enciclopedia. Cand gandurile-mi aluneca in trecut am o gropita in obrajorul stang care se accentueaza si-mi confera o alura de copilas izolat in lumea basmelor. Basme unde corectitudinea cuvintelor e doar un accesoriu.
Voi de ce cuvinte sau expresii v-ati dumirit mai greu de-a lungul vietii? Exista cuvinte banale pe care nu le stiati acum un an/o luna/o saptamana?
S-ar putea sa-i confuzezi pe fanii sanilor tai cu postul asta.
)
Nu sunt de acord cu utilizarea in exces a unor termeni.
Trecand peste motivul subiectiv (mai am de lucrat la vocabular), exista conceptul de exprimare ‘pretentioasa’.
Am fost taxat de prieteni de-ai mei in cazul catorva articole care pareau fortate, nu aveam o exprimare naturala in ele. Cuvintele pretentioase trebuie folosite in contextul potrivit.
Asa e, excesul de termeni pretentiosi duce la un articol prea ”pompos”.
Nu atît utilizarea lor, cît înţelegerea acestor cuvinte pretenţioase este importantă.
Despre articol nu prea mai am ce să spun, decît că e excelent.
Încă trăiesc cu spaima că felul în care mă exprim poate să-mi aducă eticheta de mediocră, etichetă de care am avut oroare toată viaţa. Felul în care vorbeşti depinde de conjunctură. N-are rost să scuipi neologism după neologism într-o conversaţie cu lăptăreasa că s-ar putea să te creadă arogantă. E mai greu atunci când eşti în preajma cuiva care vorbeşte astfel in mod obişnuit. Eu am o tactică când e vorba de astfel de persoane. Transform dialogul în monologul lui pentru că e în avantajul meu atât pentru că mă scuteşte de a vorbi la acelaş nivel şi în acelaşi timp, îmi oferă o sursă bogată de cunoştinţe. Tac, tac, bag la căpşor şi apoi caut în dex, enciclopedie, etc…
Şi că întrebai de cuvinte a căror înţelesuri le-am învăţat greu…uite o sintagmă pe care nici în momentul de faţă nu o înţeleg. Cu ocazia asta, poate mă lămureşte cineva şi pe mine.
Ce dumnezeu înseamnă ‘metafizică premeditată’?
Damn, cautai in dictionar, in memoratorul de filosofie, pe net si nu gasii ,,metafizica premeditata”. Esti sigura ca exact asa era expresia?
Interesant, hai ca p-aci invatam cuvinte si expresii noi. Sau cel putin dam peste alte bazaconii in timp ce le cautam semnificatia.
Eu mereu învăţ cuvinte. De exemplu, am avut până nu demult un război personal cu “infatuare”, pe care l-am câştigat între timp.
Aproape degeaba ridici tu “zidul” ăla de superioritate, atâta timp cât singurul rezultat pe care îl obţii e să creşti oarecum în ochii receptorilor. Atâta timp cât în continuare n-ai cu cine să-ţi pui în exerciţiu vocabularul şi să dezbaţi pe diverse teme, chiar ai făcut-o aproape degeaba. Spun “aproape” pentru că fiecare vede partea care i se potriveşte a paharului. Unii au cu cine discuta, alţii nu, sunt mai ghinionişti din punctu’ ăsta de vedere.
Aş fi ingrat dacă nu aş recunoaşte cognoscibilitatea exacerbată de care dai dovadă în expunearea epicului exhaustiv!
Felicitari pt post-ul asta! Foarte bine scris!
Daca oamenii nu inteleg ce zici, risti sa te trezesti ca vorbesti singur.
Eu nu imi amintesc de cuvinte banale pe care sa nu le fi stiut. Cand eram mai mic si citeam o carte, stateam cu un dex langa mine. Fiecare cuvant pe care nu il intelegeam il cautam repede in dex.
E foarte important sa stii sa te exprimi si sa ai un vocabular diversificat. Totusi e bine sa iti alegi cu grija contextele in care folosesti termeni mai putin cunoscuti. Eu am patit sa formulez o idee si in loc de feed-back sa primesc o tacere profunda.
Spor la scris in continuare!
Moretta: Există expresia respectivă, eu am întâlnit-o într-o carte despre baroc. Cică aveam de învăţat pentru teză şi am întâmpinat probleme majore deoarece toată cartea era scrisă în maniera asta. Ăsta-i exemplul ideal că expresile pompoase adesea nu te duc nicăieri. Eventual la un 6 în teză.
Cred că dacă ai darul cuvintelor – şi tu îl ai – nu e nevoie de exprimări şi cuvinte şmechere ca să arăţi ce ai în căpşor. Textul capătă valoare prin felul în care şti să surprinzi şi să jonglezi cu cuvintele, fie ele şi din cele mai simple.
Exista riscul, destul de ciudat, de altfel, ca exprimandu-te prea des in termeni cu valente neologiste, sa nu poti vorbi la nivelul celorlalti co-vorbitori. Sa nu te mai poti cobori la nivelul lor de expresivitate: simpla si concisa, argumentata copilareste, dar puternic. Calea de mijloc e parcursul cel mai adecvat.
Cred ca tonul si inaltimea dialogului depind de foarte multi factori:context, cum spunea cineva mai sus, profesional sau familial, momentul temporal nu e de neglijat(nu ai chef de exprimari savante cand pici de somn,) de ex, spatial, (la piata sau la benzinarie) e ridicol sa faci pe marea specialista in lexicografie cand o persoana coborand dintr-o masina de lux ii va impresiona mult mai mult decat limbajul si cultura ta pe acesti oameni.Eu, din pacate, simt nevoia ca dupa orele de la serviciu cand imi impun un vocabular si o tinuta ireprosabile, (“ca sa nu par mediocra”), in mediul familiar ma rasfat imitand diferite limbaje mai putin “diversificate”…Si e delicioasa senzatia de a fi “altcineva” pentru cateva ore, macar in limbaj…Incearca..
in zona de unde sunt eu, la casa in care moare un om se pune un fel de… tablou cu poza lui si datele de nastere si a mortii. Ei bine, sus pe frontispiciu scria in fiecare tablou din asta o chestie pe care am inteles-o abia prin clasa a 5-a, a 6-a. “Regrete eterne” scria. Doamne, ce ma mai intrebam ce-o insemna, mi se parea ca e un fel de formula magica:)). Si stiam sensul fiecarui cuvant in parte!!! Dar nu eram in stare sa le combin!
@sicanderamtanaraerambatrana: Hai ca mi-a placut asta!
))))
[...] calea de mijloc). Trebuie sa intelegem ca suntem un ,,aproape” din fiecare, numai ca ne este frica de cuvinte. N-ai cu cine, vere, am ajuns la un moment dat sa compun un articol numai din vaicareli. Nu e greu [...]