
Cand eram in generala n-am fost stralucita la romana. Serios. Ma multumeam sa gandesc putin si bine, doar la teste. Si uram gramatica, asta pentru ca aveam intotdeauna impresia ca dincolo de fiecare cerinta, mai ales pe la ultimele – d), e), f), g) sau chiar ţ) – trebuia sa se ascunda vreo capcana, stiti voi, genu ala de exercitiu care ii separa pe elevii geniali de cei mediocri, cum se intampla pe la unele stiinte exacte. Normal ca ma ambalam toata cate un sfert de ora in juru unui amarat de subpunct la care raspunsul se dovedea a fi, da, extrem de simplu dupa ce dadeam testul si se dezvaluiau rezolvarile in recreatie. Iar eu raspundeam, ca de obicei, gresit.
Am fost o chinuita la acest capitol. Mereu imi framantam creierii, intrebandu-ma: ,,De ce nu vor astia sa stimuleze copiii sa gandeasca si chestii mai complicate, cu mai multe portite de rezolvare? De ce raspunsul e mereu simplu si eu cad de proasta pentru ca gandesc prea mult problema?”. Pe toata perioada scolii generale se folosea intotdeauna o anumita regula, o singura formula, o singura sursa, o singura parere extremista… La toate materiile. Nu trebuia sa gandesti prea mult, programa se simplifica din ce in ce mai mult ca elevul sa nu simta presiunea unor materii prea ,,grele” pentru intelectul lui. Normal ca realizam ca notele erau, sunt si inca vor fi de acum inainte relative, insa era al naibii de greu sa traiesti cu gandul asta in cap si in acelasi timp sa te zbati sa impusti cate un 9, 10 la matematica, gandindu-te ca daca nu iti ies mediile de la foarte bine in sus n-ai sa apuci sa faci liceul la acelasi colegiu de prestigiu la care ai invatat si pana acum.
Vorbeam de romana. Asa… Cand am ajuns in clasa a VIII-a eram deja scarbita de subiectivitatea profei de romana fata de copiii cu care facea la meditatie. Mie nu imi putea contesta abilitatile la materia ei pentru ca se nimerea sa fiu mereu pregatita. Luam note mici numai la testele de gramatica; in schimb, in opinia ei, eu eram slaba la literatura pentru ca nu aveam exprimarile ei. Cand o persoana vrea sa ma contrazica doar ca sa se simta ea inteligenta, am de obicei 2 tipuri de reactie: ori o las sa-si risipeasca prostia si energia degeaba, ori imi pun ambitia cu ea doar daca sunt sigura ca la final are sa primeasca o palma usturatoare… la figurativ, bineinteles, caci sunt o finuta, ce stiti voi…
Am refuzat sa iau meditatii la romana in primul semestru, cu eseurile ma descurcam perfect. Nasol a fost cand am realizat pe la inceputul celui de-al 2-lea semestru ca eram la pamant cu gramatica (pot chiar spune ca eram la 2 metri sub!). Cu greu m-am lasat convinsa de ai mei sa fac meditatii, iar faza si mai nasoala era ca nu mai gaseam profesor disponibil. Am uitat sa mentionez ca eu nu am facut niciodata meditatii cu profi de la colegiul meu, am dezvoltat in timp o alergie la astfel de metode din simplul fapt ca nu imi place sa pup in cur pe nimeni doar pentru ca as avea nevoie de el. N-am dus niciodata ciocolata si pungi de cafea medicului de familie, n-am adus nicodata flori, bijuterii, gaini, goblenuri sau seturi de vase vreunei profesoare ca sa imi cer scuze pentru o greseala, astea-s (din punctul meu de vedere) cele mai urate, necinstite si stanjenitoare moduri de a obtine ceea ce vrei de la o persoana. Spaga. Spaga mascata sub o generozitate aparent iesita din comun. Sa revin insa la ce spuneam.
Am facut meditatii pana acum cu profesori din Carol, Cuza, Pedagogic si Ghe. Titeica. Super profesori, altfel n-as mai fi mentionat unele scoli. E intr-un fel stresant sa faci cu profi de la alte scoli si sa traiesti cu teama sa iei la tine la ora vreun 7-8 din cauza subiectivitatii, in timp ce colegul tau se gandeste relaxat la un 9-10 doar pentru ca face cu profesorul de la clasa. In fine… Am reusit pana la urma sa fac rost de cineva care sa ma ajute cu gramatica si iata-ma pregatita pentru examen. Numai ca, in preajma capacitatii, cine credeti ca tremura in privinta literaturii? Da, colegii mei care se pregateau cu profa de la clasa; nu intelegeau nimic din eseurile de 3-4 pagini pe care cica trebuiau sa le invete mot-a-mot. Am ajuns la un compromis cu colega mea de banca de atunci: ea imi pasa mie ,,operele” de la meditatie ca sa le studiez in particular, iar eu le procesam, le faceam boboc si i le inapoiam sub forma unor eseuri de 1-2 pagini, pe intelesul tuturor.
Adevarul este ca si eu aveam intr-un fel nevoie de un plan de idei, de niste exprimari intortocheate si total inutile pe care sa le folosesc la capacitate ca sa hipnotizez eventualii corectori. Aceea a fost perioada in care mi-am dezvoltat capacitatea de sinteza si de analiza pe care o afisez astazi: eseurile respective au fost comprimate la maxim (normal ca nimeni nu avea chef sa invete mult!), fiind rodul unor idei preluate din numeroase carti si manuale, combinate cu propriile mele idei si cu floricelele alea de expresii, astfel incat nimeni sa nu-si dea seama ce am luat si de unde. Respectivele comentarii au fost un succes, se mulau perfect pe programa si pe baremul oficial de corectare, iar toata lumea era fericita: eu, colega mea de banca si profa de la clasa, care insa nu intelegea cum de poate un eseu sa sune atat de bine si totusi sa nu fie facut de ea.
A trecut si capacitatea… Din pacate, comentariile mele nu au folosit la nimic, la examen a picat o poezie la prima vedere (how lame is that ?!?) si am luat 9,85 (nici pana acum nu stiu concret de ce). In fine, am intrat la liceul la care mi-am dorit, in clasa de la optiunea a 2-a. Nu spun ,,din pacate”, pentru ca acum realizez ca a fost mult mai bine asa. Am dat la liceu de un profesor care, in loc sa ne predea materia in stilul clasic, obositor si neinteresant, trata la fiecare ora chestiuni filozofice, religioase, istorice si nu numai. Fiind privati cu totii de stilul asta de predare in generala, am stat cu urechile ciulite inca de la primele ore de curs. Asta doar pentru cateva saptamani, urmand sa se cearna adeptii materiei si sa ramana doar vreo 5-7 oameni demni de a fi bagati in seama pentru ca manifestau interes cat de cat.
Asadar incepusem sa sper in legatura cu modul liber de exprimare al opiniei la ore, lucrarile centrandu-se pe eseuri nestructurate si destul de subiective, in care indrazneam sa folosesc cuvinte crude, sa accentuez anumite expresii prin repetarea lor patetica, ca-ntr-un vis… Dupa un an plin de sinteza si analiza ma trezisem deodata invadata de libertatea expresivitatii si a filozofarii in voie. Incepusem si eu sa aud de Cioran, Noica, Borges s.a. si incepeam sa le folosesc citatele.
Nu stiu cum s-a intamplat, dar m-am inscris la olimpiada de romana dintr-a IX-a din plictiseala. Nu am avut niciodata speranta sa ajung la vreo nationala, mai ales la romana, unde stiam ca se duc numai copiii ce se pregatesc de ani buni, pentru care castigul premiilor este un obicei… si care citesc romane multe, au rasfoit integral ,,Padurea Spanzuratilor”, ,,Mara”, ,,Rascoala”, ,,Prima noapte….” si bla-bla-bla, nu ca mine, care prefer doar cartile pline cu citate! De altfel, tin foarte bine minte ca am luat 8 fix la etapa locala, era cat p-aci sa ies din competitie, noroc ca sub media mea s-a tras bara. Normal ca, la vederea unui astfel de rezultat, pierise orice fel de speranta ca eu sa ajung macar in top 10 la urmatoarea etapa.
La examenul de la judeteana ne-a cazut bineinteles un eseu accesibil, te puteai plimba prin idei ca pe un teren de fotbal, iar eu ador asta. Am auzit ulterior ca majoritatea concurentilor vin cu texte si idei deja invatate. Eram atat de naiva la vremea aia incat am ramas masca la cele auzite. Eu, orice subiect mi-ai fi dat la eseu, ti-as fi tratat aceleasi 2 romane, caci numai pe alea le-am stiut si numai pe alea le-am folosit, de la faza pe scoala si pana la aia pe nationala. Ce bine ca am fost naiva, altfel cadeam si eu in capcana si imi pregateam tot… si faceam varza. In schimb totul a fost spontan, ba mai mult, ultimul subiect l-am scris in graba, in doar jumatate de ora, direct pe hartia de examen. Am facut insa un lucru bun fara sa imi dau seama, chiar inainte de proba, care m-a ajutat enorm sa impresionez corectorii (e un secret care nu neaparat ca garanteaza succesul la o olimpiada, dar care sigur ajuta foarte mult). A doua zi (duminica) am aflat ca am fost pe locul al 2-lea, cu 9,70, calificandu-ma astfel la nationala. Trebuie sa spun ca acel lucru a fost inceputul multor schimbari in viata mea, cea mai importanta dintre ele fiind respectul de sine si modul in care privesc anumite lucruri astazi. Este o chestiune personala pe care numai eu consider ca am dreptul sa spun ca am inteles-o.
Calificarea la nationala e Raiul pe pamant in cazul unui elev din Buzesti. Pe langa faptul ca petreceam saptamani intregi de vacanta si aveam rubricile din catalog doldora de 10-uri, tot ce aveam de ,,lucrat” era sa citesc cat mai mult. Despre orice, caci programa de a IX-a era lejera. Un lucru pe care insa nu l-am abandonat: orele de matematica ale lui Popa; am fost la mai multe ore de mate decat de romana in timpul peroadei de ,,pregatire pentru olimpiada”. Tin minte ca era ultima vineri inainte de vacanta de Pasti (apropo, el vine pana in ultima zi la scoala), iar eu plecam duminica sau luni la Botosani, la nationala. A ramas uimit ca in loc sa stau acasa sa invat, eu am venit la ora lui; ulterior mi-a urat bafta si si-a cerut scuze in caz ca ora lui imi va fi afectat performantele la concursul eminescian. Nu m-a afectat cu nimic, am reusit in final sa ma intorc cu un premiu special de pe-acolo. Simpatic specimen, la el am luat toate notele posibile de-a lungul clasei a IX-a si-a X-a, in afara de 1 si de 9. Acum m-am mutat la Carol, mi-e dor de notele lui de 3.
In fine, de calificarea mea a auzit ulterior si profa mea de generala, transmitandu-mi prin varul meu mai mic (care este actualul ei elev) sa o vizitez intr-o buna zi, pesemne sa ma felicite sau ceva de genul. Nu m-am dus nici pana in ziua de azi la ea; sa-si pastreze laudele tardive pentru altii (daca or mai fi vreodata altii care sa invete ca mine pe cont propriu). A fost o palma aplicata cu un an intarziere. Mai bine mai tarziu decat niciodata, nu?
***
Nu-mi prea pot caracteriza stilul ,,scriitoricesc”, insa tot ce pot spune sigur este ca sunt obsedata ca tot ceea ce pun pe hartie/spatiul virtual sa fie extrem de corect din punct de vedere ortografic si gramatical. Nu am publicat niciun articol fara sa il verific la acest capitol pana acum. Cat despre expresivitate, idei si evenimente relatate… hmmm, uneori regret faptul ca nu mi-am pastrat anonimatul pentru ca probabil as fi impartasit mult mai multe chestiuni si framantari personale decat impartasesc acum, cand ma stie atata lume. Pana si tata imi citeste din cand in cand blogul.
Imi cenzurez adesea publicarea anumitor ganduri pentru ca ma gandesc la reactia negativa a anumitor persoane apropiate. Asta-i minusul sau plusul: faptul ca probabil mi-as fi dezvoltat alt stil de a scrie, unul mai libertin. Iar in afara blogului nu-mi mai rezerv timp pentru scris, de-abia daca apuc sa scriu pe wordpress.
In speranta ca acest articol nu este atat de lung si de plictisitor incat sa va fi alungat inca de la primele paragrafe, va pup dulce si va anunt ca ati atins recordul de a-mi fi citit un text de vreo 2035 de cuvinte. S-ar putea sa lipsesc din peisaj o perioada, nu de alta dar e perioada tezelor si, teoretic, ar trebui sa invat la vreo 5 materii. Ceau!






Acum ma apucasem sa scriu chestia asta, ea deja trase cu ochiul la cateva randuri, din pacate la faza cu posibila corigenta la fizica, asa ca imi luai cateva scatoalce tandre. Am vazut ieri seara un film cu Susan Sarandon pe HBO (apropo, o ador pe femeia aia!), se numea parca ”Anywhere But Here” si era vorba despre o adolescenta chinuita de scorpia de maica-sa, intruchiparea adulta a ADHD-ului, care visa sa scape de viata obscura din Bay City si sa ajunga cineva intr-un oras mare, tarand-o pe fie-sa peste tot. Relatia dintre cele doua semana pe alocuri foarte mult cu cea dintre mine si maica-mea (


