Evoluţia ,,moretta sapiens”

Cand eram in generala n-am fost stralucita la romana. Serios. Ma multumeam sa gandesc putin si bine, doar la teste. Si uram gramatica, asta pentru ca aveam intotdeauna impresia ca dincolo de fiecare cerinta, mai ales pe la ultimele – d), e), f), g) sau chiar ţ) – trebuia sa se ascunda vreo capcana, stiti voi, genu ala de exercitiu care ii separa pe elevii geniali de cei mediocri, cum se intampla pe la unele stiinte exacte. Normal ca ma ambalam toata cate un sfert de ora in juru unui amarat de subpunct la care raspunsul se dovedea a fi, da, extrem de simplu dupa ce dadeam testul si se dezvaluiau rezolvarile in recreatie. Iar eu raspundeam, ca de obicei, gresit.

Am fost o chinuita la acest capitol. Mereu imi framantam creierii, intrebandu-ma: ,,De ce nu vor astia sa stimuleze copiii sa gandeasca si chestii mai complicate, cu mai multe portite de rezolvare? De ce raspunsul e mereu simplu si eu cad de proasta pentru ca gandesc prea mult problema?”. Pe toata perioada scolii generale se folosea intotdeauna o anumita regula, o singura formula, o singura sursa, o singura parere extremista… La toate materiile. Nu trebuia sa gandesti prea mult, programa se simplifica din ce in ce mai mult ca elevul sa nu simta presiunea unor materii prea ,,grele” pentru intelectul lui. Normal ca realizam ca notele erau, sunt si inca vor fi de acum inainte relative, insa era al naibii de greu sa traiesti cu gandul asta in cap si in acelasi timp sa te zbati sa impusti cate un 9, 10 la matematica, gandindu-te ca daca nu iti ies mediile de la foarte bine in sus n-ai sa apuci sa faci liceul la acelasi colegiu de prestigiu la care ai invatat si pana acum.

Vorbeam de romana. Asa… Cand am ajuns in clasa a VIII-a eram deja scarbita de subiectivitatea profei de romana fata de copiii cu care facea la meditatie. Mie nu imi putea contesta abilitatile la materia ei pentru ca se nimerea sa fiu mereu pregatita. Luam note mici numai la testele de gramatica; in schimb, in opinia ei, eu eram slaba la literatura pentru ca nu aveam exprimarile ei. Cand o persoana vrea sa ma contrazica doar ca sa se simta ea inteligenta, am de obicei 2 tipuri de reactie: ori o las sa-si risipeasca prostia si energia degeaba, ori imi pun ambitia cu ea doar daca sunt sigura ca la final are sa primeasca o palma usturatoare… la figurativ, bineinteles, caci sunt o finuta, ce stiti voi…

Am refuzat sa iau meditatii la romana in primul semestru, cu eseurile ma descurcam perfect. Nasol a fost cand am realizat pe la inceputul celui de-al 2-lea semestru ca eram la pamant cu gramatica (pot chiar spune ca eram la 2 metri sub!). Cu greu m-am lasat convinsa de ai mei sa fac meditatii, iar faza si mai nasoala era ca nu mai gaseam profesor disponibil. Am uitat sa mentionez ca eu nu am facut niciodata meditatii cu profi de la colegiul meu, am dezvoltat in timp o alergie la astfel de metode din simplul fapt ca nu imi place sa pup in cur pe nimeni doar pentru ca as avea nevoie de el. N-am dus niciodata ciocolata si pungi de cafea medicului de familie, n-am adus nicodata flori, bijuterii, gaini, goblenuri sau seturi de vase vreunei profesoare ca sa imi cer scuze pentru o greseala, astea-s (din punctul meu de vedere) cele mai urate, necinstite si stanjenitoare moduri de a obtine ceea ce vrei de la o persoana. Spaga. Spaga mascata sub o generozitate aparent iesita din comun. Sa revin insa la ce spuneam.

Am facut meditatii pana acum cu profesori din Carol, Cuza, Pedagogic si Ghe. Titeica. Super profesori, altfel n-as mai fi mentionat unele scoli. E intr-un fel stresant sa faci cu profi de la alte scoli si sa traiesti cu teama sa iei la tine la ora vreun 7-8 din cauza subiectivitatii, in timp ce colegul tau se gandeste relaxat la un 9-10 doar pentru ca face cu profesorul de la clasa. In fine… Am reusit pana la urma sa fac rost de cineva care sa ma ajute cu gramatica si iata-ma pregatita pentru examen. Numai ca, in preajma capacitatii, cine credeti ca tremura in privinta literaturii? Da, colegii mei care se pregateau cu profa de la clasa; nu intelegeau nimic din eseurile de 3-4 pagini pe care cica trebuiau sa le invete mot-a-mot. Am ajuns la un compromis cu colega mea de banca de atunci: ea imi pasa mie ,,operele” de la meditatie ca sa le studiez in particular, iar eu le procesam, le faceam boboc si i le inapoiam sub forma unor eseuri de 1-2 pagini, pe intelesul tuturor.

Adevarul este ca si eu aveam intr-un fel nevoie de un plan de idei, de niste exprimari intortocheate si total inutile pe care sa le folosesc la capacitate ca sa hipnotizez eventualii corectori. Aceea a fost perioada in care mi-am dezvoltat capacitatea de sinteza si de analiza pe care o afisez astazi: eseurile respective au fost comprimate la maxim (normal ca nimeni nu avea chef sa invete mult!), fiind rodul unor idei preluate din numeroase carti si manuale, combinate cu propriile mele idei si cu floricelele alea de expresii, astfel incat nimeni sa nu-si dea seama ce am luat si de unde. Respectivele comentarii au fost un succes, se mulau perfect pe programa si pe baremul oficial de corectare, iar toata lumea era fericita: eu, colega mea de banca si profa de la clasa, care insa nu intelegea cum de poate un eseu sa sune atat de bine si totusi sa nu fie facut de ea.

A trecut si capacitatea… Din pacate, comentariile mele nu au folosit la nimic, la examen a picat o poezie la prima vedere (how lame is that ?!?) si am luat 9,85 (nici pana acum nu stiu concret de ce). In fine, am intrat la liceul la care mi-am dorit, in clasa de la optiunea a 2-a. Nu spun ,,din pacate”, pentru ca acum realizez ca a fost mult mai bine asa. Am dat la liceu de un profesor care, in loc sa ne predea materia in stilul clasic, obositor si neinteresant, trata la fiecare ora chestiuni filozofice, religioase, istorice si nu numai. Fiind privati cu totii de stilul asta de predare in generala, am stat cu urechile ciulite inca de la primele ore de curs. Asta doar pentru cateva saptamani, urmand sa se cearna adeptii materiei si sa ramana doar vreo 5-7 oameni demni de a fi bagati in seama pentru ca manifestau interes cat de cat.

Asadar incepusem sa sper in legatura cu modul liber de exprimare al opiniei la ore, lucrarile centrandu-se pe eseuri nestructurate si destul de subiective, in care indrazneam sa folosesc cuvinte crude, sa accentuez anumite expresii prin repetarea lor patetica, ca-ntr-un vis… Dupa un an plin de sinteza si analiza ma trezisem deodata invadata de libertatea expresivitatii si a filozofarii in voie. Incepusem si eu sa aud de Cioran, Noica, Borges s.a. si incepeam sa le folosesc citatele.

Nu stiu cum s-a intamplat, dar m-am inscris la olimpiada de romana dintr-a IX-a din plictiseala. Nu am avut niciodata speranta sa ajung la vreo nationala, mai ales la romana, unde stiam ca se duc numai copiii ce se pregatesc de ani buni, pentru care castigul premiilor este un obicei… si care citesc romane multe, au rasfoit integral ,,Padurea Spanzuratilor”, ,,Mara”, ,,Rascoala”, ,,Prima noapte….” si bla-bla-bla, nu ca mine, care prefer doar cartile pline cu citate! De altfel, tin foarte bine minte ca am luat 8 fix la etapa locala, era cat p-aci sa ies din competitie, noroc ca sub media mea s-a tras bara. Normal ca, la vederea unui astfel de rezultat, pierise orice fel de speranta ca eu sa ajung macar in top 10 la urmatoarea etapa.

La examenul de la judeteana ne-a cazut bineinteles un eseu accesibil, te puteai plimba prin idei ca pe un teren de fotbal, iar eu ador asta. Am auzit ulterior ca majoritatea concurentilor vin cu texte si idei deja invatate. Eram atat de naiva la vremea aia incat am ramas masca la cele auzite. Eu, orice subiect mi-ai fi dat la eseu, ti-as fi tratat aceleasi 2 romane, caci numai pe alea le-am stiut si numai pe alea le-am folosit, de la faza pe scoala si pana la aia pe nationala. Ce bine ca am fost naiva, altfel cadeam si eu in capcana si imi pregateam tot… si faceam varza. In schimb totul a fost spontan, ba mai mult, ultimul subiect l-am scris in graba, in doar jumatate de ora, direct pe hartia de examen. Am facut insa un lucru bun fara sa imi dau seama, chiar inainte de proba, care m-a ajutat enorm sa impresionez corectorii (e un secret care nu neaparat ca garanteaza succesul la o olimpiada, dar care sigur ajuta foarte mult). A doua zi (duminica) am aflat ca am fost pe locul al 2-lea, cu 9,70, calificandu-ma astfel la nationala. Trebuie sa spun ca acel lucru a fost inceputul multor schimbari in viata mea, cea mai importanta dintre ele fiind respectul de sine si modul in care privesc anumite lucruri astazi. Este o chestiune personala pe care numai eu consider ca am dreptul sa spun ca am inteles-o.

Calificarea la nationala e Raiul pe pamant in cazul unui elev din Buzesti. Pe langa faptul ca petreceam saptamani intregi de vacanta si aveam rubricile din catalog doldora de 10-uri, tot ce aveam de ,,lucrat” era sa citesc cat mai mult. Despre orice, caci programa de a IX-a era lejera. Un lucru pe care insa nu l-am abandonat: orele de matematica ale lui Popa; am fost la mai multe ore de mate decat de romana in timpul peroadei de ,,pregatire pentru olimpiada”. Tin minte ca era ultima vineri inainte de vacanta de Pasti (apropo, el vine pana in ultima zi la scoala), iar eu plecam duminica sau luni la Botosani, la nationala. A ramas uimit ca in loc sa stau acasa sa invat, eu am venit la ora lui; ulterior mi-a urat bafta si si-a cerut scuze in caz ca ora lui imi va fi afectat performantele la concursul eminescian. Nu m-a afectat cu nimic, am reusit in final sa ma intorc cu un premiu special de pe-acolo. Simpatic specimen, la el am luat toate notele posibile de-a lungul clasei a IX-a si-a X-a, in afara de 1 si de 9. Acum m-am mutat la Carol, mi-e dor de notele lui de 3.

In fine, de calificarea mea a auzit ulterior si profa mea de generala, transmitandu-mi prin varul meu mai mic (care este actualul ei elev) sa o vizitez intr-o buna zi, pesemne sa ma felicite sau ceva de genul. Nu m-am dus nici pana in ziua de azi la ea; sa-si pastreze laudele tardive pentru altii (daca or mai fi vreodata altii care sa invete ca mine pe cont propriu). A fost o palma aplicata cu un an intarziere. Mai bine mai tarziu decat niciodata, nu?

***

Nu-mi prea pot caracteriza stilul ,,scriitoricesc”, insa tot ce pot spune sigur este ca sunt obsedata ca tot ceea ce pun pe hartie/spatiul virtual sa fie extrem de corect din punct de vedere ortografic si gramatical. Nu am publicat niciun articol fara sa il verific la acest capitol pana acum. Cat despre expresivitate, idei si evenimente relatate… hmmm, uneori regret faptul ca nu mi-am pastrat anonimatul pentru ca probabil as fi impartasit mult mai multe chestiuni si framantari personale decat impartasesc acum, cand ma stie atata lume. Pana si tata imi citeste din cand in cand blogul. Imi cenzurez adesea publicarea anumitor ganduri pentru ca ma gandesc la reactia negativa a anumitor persoane apropiate. Asta-i minusul sau plusul: faptul ca probabil mi-as fi dezvoltat alt stil de a scrie, unul mai libertin. Iar in afara blogului nu-mi mai rezerv timp pentru scris, de-abia daca apuc sa scriu pe wordpress.

In speranta ca acest articol nu este atat de lung si de plictisitor incat sa va fi alungat inca de la primele paragrafe, va pup dulce si va anunt ca ati atins recordul de a-mi fi citit un text de vreo 2035 de cuvinte. S-ar putea sa lipsesc din peisaj o perioada, nu de alta dar e perioada tezelor si, teoretic, ar trebui sa invat la vreo 5 materii. Ceau!

Nervii ei, plăcerea lui.

Există momente în viaţa unui bărbat când este absolut necesar să se rupă de tot ceea ce face ca să împece în cel mai dulce mod o femeie; asta ca să stea liniştit că o mai are în următoarele câteva luni pe lângă el, timp în care poate să o neglijeze, să o rănească, să facă ce vrea din ea. Ceea ce nu îşi dă seama este că el îi oferă înconştient doza de care fiecare femeie frumoasă, dar nu prea deşteaptă, are nevoie. Faptul că nu e la picioarele ei, că e aiurit, că uită, că greşeşte, că are de recuperat la anumite capitole, dar mai ales faptul că nu poate fi schimbat după bunul ei plac o înnebuneşte la propriu. Şi ea nu se va opri din a-l ierta după fiecare ceartă decât în momentul în care va apărea un altul cu mult mai multe defecte, care să o intrige şi mai tare.

Vise, vise…

Ea: – Pfff… Vreau să fie vacanţă. De vară. Da, de varăăă.. Şi să fiu la mare, şi să…

Eu: – Neah. Într-adevăr, şi eu vreau vacanţă. Dar de iarnăăă… Afară să ningă ca-n poveşti, eu să fiu înăuntru, unde-i cald şi bine. Să stau într-un fotoliu, în faţa unui şemineu aprins, cu o păturică deasupra, ca în filmele americanilor ălora, cu o cană de ciocolată fierbinte şi să privesc cum pocnesc lemnele alea în foc… Eeee… Şi să fie în perioada aia dintre Crăciun şi Reveli…

Ea: – Opreşte-te, mamă, din visare! Eşti încă la ora de istorie…

Eu: – …din păcate! Off…. Tu începuşi oricum cu visele ălea…

***

Stăteam eu azi şi mă gândeam… că există două tipuri de vise:

- vise care teoretic se pot realiza, dar îndepărtate din cauza neputinţei noastre de moment;

- vise utopice pentru marea majoritate, dar foarte aproape de materializare în cazul nostru;

După primele tânjim de-a lungul întregii vieţi, iar de ultimele nu ne pasă, nu ni le dorim, nu le realizăm existenţa…

Miroase a jurnal…

Viata mea nu se compune din lucruri intregi, ci din fragmente de capodopere. Mi-a luat o perioada de 17 ani si jumatate ca sa inteleg asta.

De exemplu, ziua asta a fost distractiva rau, chiar daca nu mi s-a intamplat nimic important pe parcursul ei: nicio nota in catalog, nicio absenta adaugata la colectie, nicio experienta extraordinara. Am dormit bustean, nu m-am mai trezit devreme ca sa invat la fizica, am ajuns la scoala pe la 8 fix, am intrat in clasa ca nesimtita pe la jumatatea orei si m-am asezat in banca.

De obicei iau aminte la vorbele batranilor, mai ales in momentele cand tinerii dau ochii peste cap si nu vor sa fie atenti; probabil pentru ca, in fond si la urma urmei, ma consider o tipa de moda veche. Nu mi s-a intamplat pana acum sa am ore de romana plictisitoare, mai ales cu suplinitori, care intotdeauna s-au dovedit a fi interesanti prin simplul fapt ca au un stil de predare si idei diferite de ale profesorului de la clasa. Primele 2 ore de azi s-au dovedit a fi insa contrariul asteptarilor mele. Nu numai ca m-am plictisit teribil la ele, dar am si dormit pe tot parcursul celei de-a doua.

Istoria si fizica au decurs destul de bine, mai ales fizica, in privinta careia nu cred ca trec fara o corigenta macar pe unul din semestre. Intr-un fel ma bucur, e un fel de pata dinamica in viata mea de liceu (numai eu tin minte cat par mi-a cazut anul trecut si cum faceam abdomene la ora 4 noaptea ca sa am energia necesara continuarii exercitiilor la matematica, la care aveam deja doi de 3 si un profesor mult prea cinstit si malnutrit ca sa-mi dea note din burta).

In pauza urmatoare m-am plimbat prin curtea liceului, incercand sa strabat si locurile de prin spate, pe la camin,  pe la fostu bazin de inot… Mi-am oferit cu 10 minute mai multa relaxare, timp in care ma gandeam daca sa raman la ultimele doua ore de engleza sau nu. Eh… Engleza e genu’ de ora la care poti sa nu te duci, nu ti se pune absenta, insa e cam mare pacat sa pleci, nu stii niciodata cand il poti nimeri pe prof intr-o dispozitie buna astfel incat sa te prapadesti de ras la ora lui. Are poante noi de fiecare data. In cazul meu, decizia de a ma duce la ore azi a fost una corecta, pare-se ca a invatat si el in sfarsit numele meu si ma solicita la glume exercitiile de la clasa. Pentru o nou-venita in liceu, chestia asta e de foarte bun augur. A fost o zi chiar ok la scoala. Azi toata lumea a fost cam naughty, ca era vorba de baieti, fete, chiar si de profi… Chiar si eu, nu stiu de ce, azi parca a plutit aerul ala de degajare in aer.

Ador sa ascult muzica in casti cand ma duc cu 2R-ul acasa. Am observat chiar si un baiat interesant in autobuz; era brunet cu ochii caprui, genul neras de 2 zile (asa cum imi place mie), cred ca era tipul rockerului ascuns care se rezuma doar la a purta haine simple dar de calitate, inchise la culoare si al naibii de curate. N-a coborat insa in aceeasi statie cu mine, damn!

Acasa m-a asteptat patul. Imi pare rau de el, l-am neglijat in favoarea calculatorului. Pe la ora 5 asa ma pomenesc ca mi-a umblat un dobitoc in contu de pe hi5; incercand sa imi amintesc pe ce calculator am intrat ultima oara si-am uitat sa ma deloghez, ma trasneste ideea celui de la scoala (in timpul orelor de info). ”La naiba”, ma gandesc eu, ”pana la urmatoarea ora intra cinspe mii de oameni in contu meu”. Mi-am schimbat parola si, nervoasa, mi-am sters toate descrierile si majoritatea pozelor. E prima oara cand mi se intra pe un cont pe ascuns; urasc sa pierd controlul asupra situatiilor, sunt fanatica pe tema asta a lucrurilor personale, nu-mi amintesc sa fi impartasit niciodata si nimanui vreo parola de-a mea decat in situatii extreme in care aveam nevoie sa accesez o informatie si eram la distanta. Iar apoi as fi schimbat imediat parola, n-as fi lasat nimic la voia ”increderii” pentru ca, hmm,  you never know…

Azi trebuia sa ma duc la sala pe la 7, dar m-a rugat mama sa ii duc umbrela la serviciu, asadar am deraiat nitel de la ruta obisnuita. S-a facut 7 si douazeci si mi s-a acrit de dusu’ la sala, m-am intors la mama sa ii las geanta mea cu haine si apoi am purces la o promenada pe Calea Bucuresti pentru o jumatate de ora. Am mers cu castile in urechi, sunt innebunita dupa plimbarile in pas grabit sau domol, in functie de beat-ul melodiilor pe care le ascult. Seara asta m-am simtit tare bine, desi ascultam o melodie mai siropoasa imi venea sa rad, treceam pe langa trecatori si ma feream sa nu bufnesc in ras si sa se creada ca e din cauza fetelor lor morocanoase. Desi trebuia sa ma intorc inapoi cand ajungeam la Universitate, am continuat drumul cam pana in centru, la Mercur, unde m-am intalnit cu un fost coleg de clasa si o fosta colega de scoala. Amandoi veneau de la meditatie de la desen si am profitat de intoarcerea alaturi de ei. Ce chestie, parca ieri imi faceam planuri ca o sa incep si eu dintr-a 11-a meditatiile pentru arhitectura, imi dorisem sa dau acolo timp de 4-5 ani, dupa care m-a apucat nebunia asta cu U.N.AT.C.-ul… Na, asta-i viata, sper totusi sa nu pierd legatura cu ei si sa mergem impreuna cu trenul la Bucuresti in fiecare sambata, incepand de anul viitor.

Am intarziat sa o iau pe mama de la servici, era de asteptat, ma apucasem la taclale; caci am lasat in spate colegi cu care mi-am format amintiri foarte frumoase, era normal sa intreb cum o mai duc ei cu scoala, mai ales cu profesorii cu care ma chinuiam si eu cu nici macar un an in urma.

Acasa m-am asezat la bucatarie si am savurat o ciocolata calda in timp ce o priveam pe mama pregatindu-mi ciulama cu carne. Azi am vorbit despre mancare la ora de engleza si nu mai stiu cum a ajuns profu’ sa ne intrebe de ciulama. ”Mamaaaa, ciulama, de cand n-am mai mancat asa ceva!”. Mi-am amintit instantaneu de serile de la casa parohiala, de perioada copilariei, cand imi gatea bunica, iar ciulamaua era asa fierbinte incat ma ardeam la limba pentru ca nu puteam sa astept sa se raceasca, atat de buna era… Ei bine, seara asta am simtit iar gustul ala bun; m-am mirat ca mama mi-a gatit asa ceva asa repede, insa a recunoscut ca a facut totul din nostalgie, nici ea nu mai tinea minte cand a savurat ultima oara asemenea delicatesa.

Acum ma apucasem sa scriu chestia asta, ea deja trase cu ochiul la cateva randuri, din pacate la faza cu posibila corigenta la fizica, asa ca imi luai cateva scatoalce tandre. Am vazut ieri seara un film cu Susan Sarandon pe HBO (apropo, o ador pe femeia aia!), se numea parca ”Anywhere But Here” si era vorba despre o adolescenta chinuita de scorpia de maica-sa, intruchiparea adulta a ADHD-ului, care visa sa scape de viata obscura din Bay City si sa ajunga cineva intr-un oras mare, tarand-o pe fie-sa peste tot. Relatia dintre cele doua semana pe alocuri foarte mult cu cea dintre mine si maica-mea (inclusiv faza cu scorpia…).

Viata-i frumoasa, lumea-i complexa si… interesanta (hai, treaca de la mine!), iar Florin banuiesc ca a fost satisfacut din punct de vedere al nevoii de naratiune. N-am mai incercat de mult timp, poate ma insel si adevarul e ca nu am avut niciodata o tentativa clara de a imi expune jurnalul detaliat al unei zi… Sper oricum sa va saturati, iar daca nu, m-as bucura sa mai fac asta o data, e singura metoda prin care pot scrie un articol de vreo 1400 de cuvinte fara sa necesit prea multa inspiratie.

Hamsii, cartofi prăjiţi şi Michael Bolton.

Să-l asculţi în aer liber pe Michael Bolton împreună cu oltenii mult prea agitaţi e mai rău decât să te duci la un concert de-al lui fără partener. Şi mai rău de atât e să te duci acolo însoţit numai de cupluri.

Iar acum combină-le pe toate trei. ))))))))

Eh, nu-i nimic, promit să-mi amintesc doar de hamsiile reci şi cartofii prăjiţi cu pâine din faţa Prefecturii. That doesn’t sound so bad când e vorba de glumele cu Ruxi la ora 1 noaptea.