Ehei, dragii Morettei, e vremea ca eu sa va dau o veste un pic amaruie… Stiti voi, vine vremea cand o bloggerita adolescenta are impresia ca isi schimba dramatic modul de a gandi; sau poate chiar o face, eu nu sunt in masura sa ma dau cu parerea, doar ii ocup postul! Oricum, ceea ce avea pana atunci simte ca nu o mai reprezinta, ca nu mai ilustreaza ceea ce o preocupa sau modul in care ea ”decanteaza” lucrurile.
Asadar, e momentul sa va spun ca eu renunt la acest blog. Gata, nu mai simt ca ma reprezinta; si sa ii schimb interfata, sa il metamorfozez, sa ii schimb numele ar fi o crima. Am decis sa nu il sterg, il voi lasa ”in viata” asemeni unui jurnal personal al frumoasei perioade cand aveam 16-17 ani.
Moretta… Pot spune ca a ajuns sa ma reprezinte pseudonimul asta, are o vibratie aparte. 
Mi-e dor de parul meu lung. Stateam zilele astea si priveam niste poze mai vechi. Doamne, ce par frumos aveam… Lung, castaniu si ondulat. Pana intr-o zi, cand mi s-a pus pata sa il tai, ca mi se paruse mie ca as avea mai mult volum si buclele mai definite. Big mistake! Acum parul de-abia daca se aseaza pe umeri si incepe sa semene cu o matura, caci i se tocesc varfurile; nici macar nu il pot prinde in coada ca lumea.
Luni o iau iar de la capat. Ascultari, teste, 2 teze ramase si incheierea mediilor. Groaznic. Oribil. Am avut 3 saptamani de vacanta. Nici nu le-am simtit, asta pentru ca o saptamana si un pic am pierdut-o cu niste repetitii pentru o cantare. Nu o regret, am cunoscut multe persoane placute, dar am impresia ca am pierdut mult timp in care puteam sa fac lucruri mult mai interesante, sa ma plimb, sa citesc, sa mai repet pentru nenorocitele alea de teze de la mate si fizica, sa-mi bat colegii la cap in legatura cu un proiect complex la romana pe care nici pana acum nu l-am inceput. E ora 05:30 si eu ce fac? Stau si ma gandesc ca azi e ultima zi de vacanta si trebuie sa invat pentru maine la chimie ca n-am nicio nota. Si apropo, urasc chimia.
Mi-e frica sa nu mi-l pierd si eu in curand. Cand eram mica, tin minte ca imi doream din tot sufletul sa impodobesc asa cum vreau eu bradul ala mare. In majoritatea cazurilor terminam prin a-l lasa pe tata sa il decoreze ,,asa cum trebuie”; n-am inteles niciodata de ce exista un ,,asa cum trebuie”, de ce instalatia trebuie asezata rational si nu ,,asa cum simt eu”. Anul asta mi-au cumparat ai mei un amarat de bradut in miniatura si nici pe ala nu eram in stare sa il aranjez; a tras mama de mine sa il decorez, iar eu bagam placa cu ,,in ajun se face asta”. De unde, ca in ajun eram la colindat, iar mai devreme la repetitii cu formatia, n-aveam deloc timp. In fine, mi-am depasit ”lenea” si am inceput sa il aranjez haotic, astfel incat a iesit cel mai kitschos brad pe care l-am avut vreodata, nici instalatie nu i-am bagat; pana si varful s-a lasat intr-o parte.
