La Cluj nu e numai lapte şi miere

Hello, people! Dupa cum am promis, am revenit cu cateva pareri despre pataniile mele pe taram ardelenesc. Dar mai intai sa spun ce m-a adus pe acolo: un concurs de muzica usoara. Suna destul de bine: cazare si masa asigurata, 3 zile de huzureala prin Cluj. Asa a si fost, numai ca nu din cauza lor. Vreo 8-9 ore a durat drumul pana acolo, fara sa mai punem la socoteala intarzierile care ne-au bagat in sperieti, pentru ca trebuia sa schimbam trenul la Deva sau la Simeria. In fine, dupa o noapte destul de lungaaa, am auzit pe la ora 5 si jumatate dimineata victoriosul cantecel al lui Iancu in gara de la Cluj. Urmatorul pas a fost sa luam (eu cu tata; sau ce, credeati ca m-am dus singura???) un taxi. In Cluj, acestea sunt albe sau negre, slava Domnului ca aveau denumirea deasupra cu galben, ca altfel nu gaseam niciunul in alea 3 zile. Aaa, si e 1,79 lei/km. Bineinteles ca la hostel nu ne-a raspuns nimeni la 6 dimineata, desi asa ar fi fost normal. Imaginati-va ca ploua si eram foarte, foarte obositi. Asadar ne-am bagat picioarele si am luat un taxi catre cea mai avantajoasa pensiune (atat din punct de vedere al pretului, cat si a localizarii fata de sala de spectacole). Ne-am cazat in final la una de 3 stele si mi-a placut, desi imi parea rau ca aveam 2 nopti de cazare gratuita la hostel si n-am profitat de ele. Oricum, tata trebuia sa isi plateasca cazarea, asadar m-am consolat cu faptul ca banii urmau sa fie dati chiar si asa. A urmat o dimineata dormita integral si o dupa-amiaza ciuntita. Am tras un pui mare de somn de la 6-7 dimineata si pana la 3-4 dupa-amiaza asa, in cinstea Clujului, apoi am luat-o la pas prin oras, fara vreo tinta anume. Tata imi povestea pe drum ca acolo facuse el armata, dar Cluj-Napoca nu-i mai parea orasul de odinioara. Eu am fost acolo pentru prima oara si tin sa spun ca ma asteptam la o interactiune magica intre oras si mine insumi. N-a prea fost asa. In afara de stilul cladirilor vechi si stilul oamenilor, al tineretului in special n-am gasit prea multe de laudat. Monumente precum catedrale, biserici, statui s.a. aveau peisajul imbacsit de fire de cablu. E o problema majora a Clujului numarul uluitor al cablurilor pe fiecare strada, eu insumi reusind cu greu sa imortalizez diverse cladiri fara vreo ”ata neagra” care sa taie cadrul. In fine, tot plimbandu-ne prin centru, am obosit la un moment dat. Un loc care ne-a facut curiosi a fost Flowers Tea House, o cafenea-ceainarie care a reusit sa ma impresioneze. In primul rand pentru ca e un spatiu restrans, aflat in centrul orasului, cu vedere la Biserica Sf. Mihail. Intram automat in interiorul localului si dam sa ne asezam la o masa, familiarizandu-ne imediat cu atmosfera intima, boema. Mi-a placut si faptul ca are internet wireless, avand parca in permanenta 1-2 clienti care-si verifica mailul pe laptop in timp ce savureaza un ceai fierbinte. Eu m-am rezumat la un caffe-latte cu scortisoara, iar tata la un ceai cu cocos si alte mirodenii. E locul ideal unde sa asculti jazz, blues si derivate de-acest gen, unde sa te refugiezi cu un prieten sau mai multi, un loc unde sa bei un ceai sau o cafea si sa meditezi la o tigara in timp ce privesti tablouri in stilul lui Toulouse-Lautrec. E locul caruia i-am dat tarcoale vreo 3 zile. Cand am incercat sa vorbesc despre acel local cu cineva, am ramas uimita cand mi s-a spus ca fumul de tigara dinauntru e foarte deranjant. Eu nu am simtit nimic, ba chiar am si observat sistemul lor de ventilatie eficient. Probabil ca l-au pus de curand, iar eu am fost o norocoasa. Hmmm, poate de aceea erau asa de rasfirati clientii, o fi ramas localul cu acea reclama. Toti cred ca se asteptau sa zic mai multe si despre concursul de muzica. Pai… amintirile mele sunt strict legate de faptul ca am cantat o melodie extrem de simpla (Monica Anghel – Vino, vino), dar pe care n-am repetat-o deloc pana la concurs si am gresit versurile exact in momentul spectacolului, de era sa spun ceva de genu’ ,,Fara tine sunt in al noualea cer”, slava Domnului ca m-am oprit la ,,Fara tine”. A doua melodie a iesit foarte bine, e melodia mea de suflet (Destiny’s Child – Stand up for love), cu care n-am avut probleme si care mi-a adus Premiul de Popularitate. Per total, a fost bine, numai ca toti premiatii au primit cu 2 milioane mai putin decat li se promisese (nu stiu de ce, dar toate concursurile la care particip eu sunt cam prost organizate), astfel incat banii castigati de mine n-au compensat nici macar cheltuielile de drum. De asemenea, cele 2 zile de concurs s-au rezumat la una singura din cauza numarului mic de concurenti, asadar ne-a mai ramas o noapte de cazare si o zi intreaga de petrecut plimbandu-ne prin Cluj.Am ajuns sa cunosc destul de bine centrul dupa vreo 2 zile. Multumim si cuplului care s-a oprit din drum si a stat cateva minute sa ne explice cum putem ajunge pana la cel mai apropiat net cafe, timp in care si-au rupt o foaie din agenda si ne-au desenat drumul pana acolo (daca era la noi, o gramada de oameni ne-ar fi zis sa o luam in fata si sa intrebam ,,mai incolo”). Ultima zi a fost reusita, stresul pentru concurs disparuse si banii erau in portofel. Am lasat bagajele la gara si ne-am petrecut ultima zi vizitand biserici, strazi, supermarket-uri, terase si facand poze. M-au induiosat momentele cand vorbeam cu tata despre cat de bine e cand avem timp sa stam amandoi si sa vorbim despre… noi si viata. Fara scoala sau servici a doua zi, fara mama care sa schimbe subiectul discutiei, fara treburi pe cap. Numai noi doi si… timpul care musai trebuie consumat.Sunt multe de spus despre tot ce-am facut prin Cluj. Ce-am invatat insa din experienta asta? Hmm, in primul rand centrul Clujului. Glumeam… Pai sa nu imi mai subestimez niciodata orasul (nu stiu de ce, dar in a 3-a zi vroiam sa ma intorc acasa, desi eram libera sa ma mai plimb prin Cluj), sa repet o melodie de emşpe mii de ori inainte sa o cant pe o scena, sa incerc sa stau mai des de vorba cu tatal meu. Am invatat din nou sa nu ma incred in reclama ireal de frumoasa a tuturor competitiilor. Dar si sa ma bucur de faptul ca, datorita vocii, am privilegiul de a ma plimba peste tot prin tara.

Capitolul I

Or fi fost afară 10 grade Celsius, dar tot mi-era frig. Geaca neagră de piele, care altădată obişnuia să mă binedispună datorită efectului de subţiere al taliei, o simţeam din ce în ce mai mult ca pe un corset rece. Îmi uitasem mănuşile acasă şi eram obligată să pipăi din când în când, atunci când simţeam că îmi alunecă geanta de pe umăr, suprafaţa de piele tare, îngheţată şi garnisită cu apa de ploaie. Aveam degetele bocnă, iar ochii rămăseseră neajutoraţi în faţa vântului, ce-mi antrena cârlionţii într-un dans nebun cu bretonul deranjat.

Nici măcar nu ştiu ce căutam acolo. Gara era plină şi deloc ospitalieră. Întreg peisajul îmi apărea ca un culise al destinelor călătorilor, acea parte neinteresantă pentru ascultătorul obişnuit (care doreşte locaţii fantastice, cu întamplări fantastice), acea parte unde omul oftează, bâjbâie, unde primeşte indicaţii astfel încât să cultive firul epic principal al vieţii sale publice. Acolo, la gară, existenţa individului se transformă în ciornă, în pauză de-o cafea, de-o ţigară, greşelile sale putând beneficia de o toleranţă neaşteptată din partea privitorilor. Eşti ca la metrou – nu te speria dacă pasagerul de vizavi priveşte prin tine şi (mai ales) nu spera să te remarce.

Toate se pierdeau în zgomotul colectiv ce îmi antrena nişte emoţii deloc pozitive. Pe măsură ce încă-mi mai târam bagajul pe ciment bucureştean, corpul trimitea sesizări creierului cum că fiinţa mea are nişte carenţe de cofeină. Capul mi-era încins. Mă îndrept rapid către ghişeul pentru Informaţii şi întreb cu lehamite la cât pleacă primul tren spre Craiova. ,,- Hmm… Imediat, să văd…’’ rostea cu o atenţie neforţată tânăra angajată. ,,Optisprezece treizeci, linia patru.’’. Dicţia ei era perfectă. Mama, care regretă c-a dat în tinereţe ,,actoria pe medicină’’, ar fi invidiat-o. ,,Mulţumesc’’, îi răspund eu cu admiraţie şi, în vreme ce îmi făceam loc printre oameni ca să nu ies complet deşelată din acea mulţime, păstram încă acel zâmbet al descoperirii unui talent aparent fără şanse de şlefuire. Respectiva domnişoară fusese ca o ploaie gingaşă de vară.
În timp ce-mi aranjam cu o singură mână bretonul neastâmpărat, îmi îndrept privirea către un ceas spânzurat al gării. Era 5 şi jumătate. Pfff, mai am o groază de timp, oi rezista atât de una singură pe acolo? Acasă oricum n-aveam de gând să mă întorc, o altă discuţie între mine şi Andrei avea să iasă cu scântei mai mult ca sigur. Şi totuşi eram confuză: se merita să fi plecat? Se merita să-i fi spus toate ofurile mele aşa, direct, fără a-i da un mic răgaz pentru formularea unui răspuns înţelept? Posibil, dar oare ce-ar spune acum, dacă m-aş întoarce? Ar zice că sunt slabă, că nu sunt capabilă de asumarea unei decizii luate, că întotdeauna l-am sucit în maniera asta, încă de când ne-am căsătorit… Da, sunt sigură că asta ar zice, şi tocmai de aceea nu cred că mă voi întoarce curând, sunt mult prea orgolioasă. Dar de ce să mai disec în mod stupid situaţia? Mai bine aştept să-mi treacă fierbinţeala de la nivelul tâmplelor şi-mi cumpăr o cafea, poate aşa oi obţine fără efort o formulă de rezolvare.
Dau buzna la clasicul Donald, unde trebuia să am grijă pe unde calc, podeaua tocmai fusese spălată. Mă întâmpină ca de obicei un angajat frustrant de amabil, de-mi venea să-l întreb cu cât dă kilogramul de fericire:

- Bine-aţi venit! Ce-aţi dori să comandaţi?

- O cafea cât mai tare, te rog! Apelez la talentul dumitale de a-mi selecta un remediu contra supărării…
Replica mea parcă alertase beculeţul compasiunii vânzătorului; văzându-mă pe deasupra şi sictirită, sprijinindu-mi prin intermediul coatelor aproape toată greutatea corpului de tejghea, încercă să se execute cât mai repede cu putinţă. Mă amuza faptul că era aşa serviabil şi într-atât de eficient încât să nu simt că trecuse un minut, ci ,,doar un minuţel’’, dupa cum se şi exprimase, drăgălaşul de el.

- Poftiţi cafeaua.

Dădeam să plec.

- Staţi aşa. Să vă dau bonul…

- Lasă, zic eu cu o jumătate de gură. Risipă de hârtie, dă-o direct la reciclat.

- Nu, nu, bucata asta de hârtie e extrem de importantă!
Rămăsesem mască. De când au început să se încadreze bonurile fiscale în categoria aceea? În fine, fac efortul şi mă întorc, mai mult drept mulţumire pentru amabilitatea de adineauri a tânărului. Observ că îmi înmânează timid bucata de hârtie şi dau să o desfac, o împăturise (ce ciudat!). El îmi retează gestul.

- Nu, nu… Mai bine desfaceţi afară.

Şi-mi zâmbi cu subînţeles. Devenisem deja curioasă, îl priveam nedumerită în ochii-i negri şi de-abia atunci i-am remarcat şi gropiţele din obraji. Era simpatic, avea o manieră destul de interesantă de-a te introduce în lumea lui – îl ajuta atât fizionomia, cât şi atitudinea. Îi zâmbesc asemeni unui copil care mă roagă să-i fac pe plac şi ies de acolo. Rămân totuşi în faţa intrării şi deschid hârtiuţa. Prima mea reacţie mă determină să revin şi, plasată exact în dreptul uşii întredeschise (cea pe care el o veghea cu colţul ochiului drept) să-i adresez o întrebare:

- Câţi ani ai? strig eu, deşi eram sigură că avea să mă audă indiferent de intensitatea vocii. El surâde.

- 20, tu?

- Hehe… Mult mai mult.
Şi înclin capul în semn de sfială, deşi în adâncul sufletului tot ce simţeam era superioritate. Gândul că vârsta mea sugera clar faptul că avusesem parte de mult mai multe experienţe decât el îmi mângâia ego-ul. Totuşi, apreciasem foarte mult iniţiativa de care dăduse dovadă, poate că dacă eram mai tânără mă lăsam prinsă în mrejele lui.

- Oricum, mi-a făcut plăcere… ăăă…

- …Tudor. Şi mie mi-a părut bine.
Auzindu-i numele, am rămas împietrită. Era aceeaşi luptă idioată în capul meu, între ,,E un semn?’’ şi ,,Revino-ţi, omule!’’. Trecutul nu vroia să mă lase în pace. Dar, ca de obicei, mintea mă purta prin cele mai întunecoase unghere ale analizei, iar trupul continua să-şi facă de cap: nu-mi puteam controla privirea, roşeaţa din obraji, porii iminent invadaţi de sudoare, vorbele, dar mai ales tăcerea…
Am tăcut. Am tăcut şi-am ieşit de acolo. Sărăcuţul, spera ca după tot acel efort de a-mi face curte, să-i ofer ca premiu de consolare măcar numele meu. N-a fost să fie, eram prea buimacă în acel moment şi apoi am realizat că îmi pare rău. Îmi părea rău de faptul că lăsasem un om dezamăgit, când de fapt îl puteam bucura cu o fărâmă de informaţie, un efort minuscul pentru mine.
Iesişe soarele şi-mi inunda regretul din iris, aşadar din neatenţie era să scap cafeaua din mână. M-am calmat deîndată ce-am realizat că nicio pată dubioasă nu-mi încurca ţinuta şi observ cum un grup de oameni în imediata mea apropiere îşi părăseşte masa. Ce noroc, căci aveam de gând să mă aşez pe unul din scaunele de plastic ale liniei 4. Toate mesele de afară erau ocupate şi cea liberă din dreapta mea părea o minune ivită în mijlocul haosului. Mă reped de parcă aş fi luat-o cu fundul înainte, să-mi adjudec locul demult negociat cu privirea, astfel încât în momentul aşezării mele se clatină masa, spre amuzamentul clienţilor de alături. Un moment hilar şi deci o părticică de ajutor divin care să-mi mai şteargă ridurile neadecvate anilor mei…
Cafeaua era fierbinte. O binecuvântare şi un blestem în acelaşi timp. Degetele mele îşi găsiseră în sfârşit un ,,calorifer’’, însă eu nu-mi puteam desfăta simţurile… încă. Am stat vreo 5 minute privind în gol, simţind doar acea durere lăuntrică, însă fără a căuta vreo rezolvare. Apoi am încercat să sorb niţel din pahar. Afrodiziacul meu se mai răcise, deşi încă îmi incomoda limba… 
Am stat să mă gândesc la mine, la Andrei, la El… La bileţelul cu numărul de telefon al lui Tudor, vânzătorul, la toate semnele de astăzi… Inclusiv la masa ce-o găsisem liberă imediat ce ieşisem din McDonald’s. ,,Trebuie să fie şi ăsta un semn, trebuie…’’ îmi repetam obsesiv în gând. Continuam să privesc în gol.

La un moment dat observ cu colţul ochiului stâng, într-un moment de sacru răsfăţ al papilelor mele gustative, o persoană înaltă, pesemne îmbrăcată în ceva negru, care se orienta nedumerită în spaţiu. O simplă şi evident curioasă mişcare a capului meu spre aceasta îi dă curaj să mă abordeze:
- Scuzaţi-mă, aveţi masa ocupată? Pot sta şi eu alături de dumneavoastră?
În scurtele momente aflate la dispoziţie spre a-i analiza aspectul exterior, singurele trăsături pe care aveam să mi le amintesc mai târziu vor fi fost părul şaten spre roşcat, faţa rotundă şi o alună în stilul lui Marilyn Monroe. Părea destul de plăcută şi de sociabilă la prima vedere, ceea ce m-a îndemnat să o poftesc imediat la masa mea. Ea se aşează uşor şi, în timp ce privirea-i se sincroniza cu mâinile aflate prin geantă, rosteşte o întrebare parcă-n colţul gurii:

- Nu vă deranjează că fumez, nu?

- Nuu, staţi liniştită… Mă simt bine printre fumători, răspund eu, pe un ton cam neconvingător.

Deşi spusesem adevărul, replicile mele nu prea mai aveau consistenţa de odinioară. Era de vină creierul meu ameţit de evenimente şi inima mea obosită de găzduirea atâtor palpitaţii.
Nici ea n-a părut prea convinsă de răspuns, cred că de aceea s-a şi rezumat doar la a scoate pachetul de ţigări pe masă.

- Las’, c-am să fumez mai târziu. Cum e cafeaua dumneavoastră, tare?

- Da, e destul de tare, amabil băiatul care m-a servit; în caz că vreţi şi dumneavoastră să vă servească, să-l căutaţi acolo pe Tudor…

Ah, iar numele acela, cu ce patos îl rostisem…

- Dar am şi eu o rugăminte…

- Da, spuneţi…
Îmi plăcea de ea, foarte receptivă, foarte atentă, chiar şi la banale conversaţii. O vedeam după ochii-i limpezi ce se deschideau de-ndată ce partenerul de discuţie dădea replica. Erau nişte ochi mari, căprui, genul de ochi pe care îţi face plăcere să îi vezi la un prieten, întrucât îţi dă senzaţia de încredere, de atenţie faţă de persoana ta, de refugiu spiritual.
- Am putea să ne tutuim, căci mă simt puţin stânjenită când aud apelative precum ,,dumneavoastră’’?

- Aaaa, da, desigur… Scuze, încercai să fiu şi eu politicoasă, însă ai dreptate, e cam penibil ca două persoane de vârste apropiate să nu se tutuiască într-un context ca al nostru…
Urmă un râs de recuzită din partea amândurora. Clişeic, dar ce e mai plăcut, mai reconfortant decât predictibilitatea unei reacţii pozitive într-un moment în care eşti atât de amărât sufleteşte încât să nu-ţi doreşti nimic improvizat, nimic străin din partea altcuiva?
- Esţi olteancă? întrebai eu cu speranţă în priviri.

- Da! Să nu-mi spui că şi tu eşti!

- Ba da. Din Craiova… Tu?

- Eee, eu din Slatina. Îmi pare bine, Mihaela…

Şi se întinse peste masă ca să dam mâna.

- Şi mie. Vera…

- Ooo, demult n-am mai auzit numele ăsta. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nici nu cred c-aş cunoaşte vreo Vera… Decât în ,,Cartea nunţii’’ a lui Călinescu. Să ştii că mi-a plăcut de tine în cartea aia, zise ea cu un zâmbet şiret şi larg.

Eu am surâs, iar ea m-a privit tandru. Atunci am realizat că nu mai aveam să aştept singură trenul. Se făcuse deja 6 fără un sfert. Totul mai depindea însă şi de programul ei…

- Ce te aduce pe aici? Unde tre’ să pleci?

- Păi eu trebuie să ajung în Sibiu, acolo stă iubitul meu, dar trenul meu soseşte pe la 7…

- Şapteee??? De ce aşa târziu?

- Păi pentru că tocmai se petrecu un accident în drum spre Bucureşti. Şi ştii cum e la noi, până pornesc ăştia din loc îţi ouă raţa-n traistă… Asta e. Trenul meu trebuia să ajungă încă de pe la 6 şi zece… Dar tu? Încotro?

- Eu mă întorc la Craiova…

- Păi?

- Păi m-am certat urât de tot cu al meu şi mă întorc la părinţi, în oraşul natal…

- Stai aşa… Eşti căsătorită? Cum e posibil, câţi ani ai?

- 27… Îi împlinesc săptămâna viitoare.

- Mulţi înainte… Nu ţi-aş fi dat mai mult de 20-21, pari foarte tânără…

- Mersi frumos. Lasă-mă să ghicesc: ai vreo 23-25 de ani?

- Nu, spuse ea, râzând pe sub mustăţi. Am 30.

- Incredibil… Şi tu pari foarte tânără!
Amândouă am izbucnit atunci într-un râs isteric, de-am atras toate privirile indignate ale celor din jur. Observând deranjul provocat celorlalţi meseni, ne-am astupat amândouă gurile în semn de viitor autocontrol. Asta în acelaşi timp, generând astfel un alt val de chicoteli copilăreşti.

***

Ehei, dragii moşului, acesta a fost doar primul capitol. Nici nu mai este necesar să spun că va urma. Şi scuzaţi pentru repartiţia stupidă a paragrafelor (unele sunt lipite de altele şi arată urât, nu prea încurajează cititul), însă wordpress-ul se încăpăţânează să-mi facă probleme. N-a fost vina mea, am încercat de 3 ori şi tot nu vrea.

Jazz Sax

Există anumite seri (printre care şi asta) pe care vreau să le petrec într-o cafenea, într-un pub cu iz boem şi full de oameni, ascultând solistul sau solista de jazz din colţul mai luminat al localului. Vreau să am pe masă o ciocolată caldă cu cocos şi să simt fumul de ţigară al celor din jur cum îmi scaldă podoaba capilară; vreau să mă uit îndrazneţ la tipul care stă singur la masa din colţ în timp ce saxofonistul îşi face de cap pe o melodie incitantă…

Există anumite seri în care tânjesc atâta după un pub de jazz în Craiova… Îmi poate îndeplini cineva visul?

”Măgura” is OUT. ”Moretta” is IN!

In timp ce ma perindam eu printre raioanele de la Kaufland-ul de pe Calea Bucuresti, salivand la rafturile cu dulciuri ca un lup nemancat de zile-ntregi, observ deodata negru pe galben cuvantul ”Moretta”. ,,Bai, ce pisici albastre, nu mai vad bine? Ia sa ma apropii eu… Da, ma, asa e! Ete, ce chestie!”.

N-am stiut pana acuma ca exista si o prajitura cu numele asta, dar ce interesant! Hai ca, usor-usor, voi reinvia ”Morettamania”

Moretta: masca, prajitura, blog.

Mai stie careva vreun produs, vreo inventie sau societate comerciala cu numele asta? Hai ca o sa alcatuim o lista incet-incet…

Povestea unei măşti – Moretta

Sunt o masca amarata. Mai tineti minte cand citeati in carti cum ca ,,o femeie era atat de batrana incat nu mai stia cati ani are”? Ei, asa e si cu mine. Am vreo 300 si ceva de ani, de fapt nu mai stiu exact… Tot ce pot spune este ca am multe de povestit…

Totul a inceput intr-o noapte de mai, racoarea blanda intrase pe geamul murdar cand eu eram inca in stadiul de papier-mâché. Mainile care m-au conceput pareau tremurande, banuiesc ca fusesem un experiment stangaci de-al maestrului, desi in privirea sa de intampinare citeam satisfactia. L-am simtit cum s-a uitat la mine indelung si a scos o pensula groasa, pe care a indesat-o intr-o pasta urat mirositoare. M-a spoit toata, la inceput nu mi-a placut… iar in interior mi-a lipit un fel de nasture, tot stateam sa ma intreb ce  cu el. Eu nu puteam sa vad nimic, eram chioara, asadar eram numai urechi la tot ce fosnea pe-acolo prin odaie. Il auzeam stramband din nas, oftand si punand intrebari retorice. M-am trezit deodata infasurata in catifea, asadar m-am simti usurata: presimteam ca o sa arat tare chipesa.

Din pacate, dupa cateva momente de glorie in mainile stapanului meu, m-am trezit aruncata pe un raft al camerei. Am stat acolo cateva saptamani, suspinand in fiecare zi dupa atentia maestrului. Fusesem uitata si nu ma impacasem deloc cu asta. Pana cand, intr-o zi cu soare, am auzit iar usa scartaind, iar pe aceasta intrand parfum de trandafiri. Prezenta feminina mi-a trezit brusc simturile, si singura m-am scuturat de praf, asteptand sa ma aleaga pe mine. I-am simtit mainile contopindu-se cu vesmantul meu de catifea si intr-un final i-am auzit trilul francofon: ,,Voilà! Comment s’appelle-t-elle?”. ,,Je ne sais pas”, a raspuns maestrul meu, ,,Donnez-vous un nom!”. Domnisoara pare-se ca n-a avut inspiratie pe moment. A ales sa ma boteze mai tarziu. Dar m-a cumparat.

Dintotdeauna ma intrebasem cum ar fi fost sa vad si eu intr-o zi, sa nu ma mai confrunt cu intunericul ala plictisitor. A fost posibil! Noua mea stapana ma purta impreuna cu un val prin toate manastirile din Franta si astfel avusesem la un moment dat impresia ca l-am vazut pe Dumnezeu. Priveam lumea prin ochii ei albastri si, pe zi ce trecea, eram din ce in ce mai informata. Nu-mi placea seara, aceea era partea din zi cand sedeam langa semineu si nu puteam vedea nimic. In schimb, aveam privilegiul de a-i asculta discutiile cu prietenele. Aflam diverse evenimente pe care, dupa aproximativ o luna de studiu, am reusit sa le leg cap la cap. Cunosteam destul de bine lumea din Nisa si mi-ar fi parut rau sa parasesc vreodata oraselul…

Anii au trecut, iar stapana mea a fost nevoita sa-si schimbe locuinta. M-a varat nervoasa intr-un cufar si acolo am ramas timp de 22 de ani. Imaginati-va ce zile nesuferite aveam, zilnic pe intuneric si nimic de vazut, intrucat nimeni nu ma gasise ca sa ma puna pe fata sa. Ajunsesem sa numar oi pana la ordinul milioanelor si inventam diverse jocuri mintale ca sa nu simt plictiseala… Pana cand am auzit niste pasi vioi in apropierea cufarului. Cineva l-a deschis si m-am simtit atinsa. O alta domnisoara, de asta data cu parfum de crini, m-a asezat pe figura sa. Am inceput sa vad lumea prin alti doi ochi albastri, care n-au ezitat sa se priveasca intr-o oglinda crapata ca sa vada daca le sade bine cu mine. Acela a fost momentul cand am remarcat ca sunt neagra.

Cei doi ochi au pornit incantati in timpul noptii pe strazi noi, scaldate intr-o limba vioaie si taioasa de catre locuitori. Am intrat amandoua intr-un local plin cu barbati, imbacsit de fum, unde pana si aerul parea pilit. Era o senzatie incomoda pentru mine, obisnuita cu aerul curat si linistea din Franta. Tara asta era ciudata. Am aflat in acea seara ca se numea Italia, noroc ca tanara fusese nevoita sa vorbeasca cu cineva de pe acolo in franceza. Am invatat si italiana, ce sa fac, in fiecare noapte frecventand acel local de pariuri, unde presupusa domnisoara se lasa cucerita de catre domni instariti. Cand venea momentul cedarii, deveneam iar oarba, caci noua stapana ma indeparta de pe fata si ma arunca pe un fotoliu. Fiecare noapte era la fel. Am capatat numele de ,,Moretta” datorita culorii mele, iar stapana mea era tare cunoscuta prin acele localuri rau famate. Asta pana cand m-am vazut clonata. A fost o noapte cand, vizitand mai multe localuri, am observat ca si alte cucoane ma purtau. Ei bine, nu ma purtau pe mine, imi purtau ,,suratele”. Am ramas masca (nu ca nu eram deja, dar totusi…). Inceputul secolului 18 fusese parca o perioada de ,,Morettamania”, dupa care spiritele s-au mai potolit. Stapana mea imbatranise si ma pastra intr-o cutie speciala batuta in safire. Se maritase cu un bancher si isi permitea. Degeaba, aveam nevoie o figura pe care sa ma asez, acelea erau ,,momentele mele”… Imbatranisem si eu. Nu stiu daca intr-atat de mult incat sa am nevoie de inscriptionarea propriului nume in interior, cert este ca numele meu trebuia sa dainuiasca in timp.

Tanti aia pare-mi-se ca-si amestecase sangele cu cel al unui om extrem de important, caci acea familie m-a tinut in vitrina timp de vreo 3-4 generatii. Se poate spune ca am invatat sa am rabdare.

Peste vreo 150 de ani de la asezarea in vitrina, casa a fost jefuita, iar eu data pe mana unor mafioti sicilieni. Nu stiu ce treaba ar fi avut ei cu mine, cert este ca am fost facuta cadou unui ,,pezzo di novanta” (ca mai tarziu sa aflu ca acest tilu corespundea Nasului lor). Nenea ala m-a agatat pe perete si m-a admirat zilnic timp de 7 ani. Dupa care a urmat o perioada mai urata. Inceputul secolului 20 a fost marcat de emigratia italiana in SUA, italienii plecand ca sa scape de saracie, dar ca sa si parvina din punct de vedere material. Perioada ,,romantica” a Mafiei intrase in declin, asadar m-am pomenit din Sicilia direct in Chicago, Palermo-ul mafiotilor americani. Viata pe acolo a fost destul de palpitanta: mezina familiei ma purta pe fata toata ziua, iar noaptea o petreceam tragand cu urechea la planurile ce se organizau in biroul stapanului. Ma simteam atat de importanta, intrucat eram singura parte feminina din toata acea organizatie care cunostea secretele varfului piramidei.

Jocul s-a terminat cand mucoasa aia mica m-a dus la o prietena de-a ei si m-a uitat pe acolo. Cand a venit sa ma recupereze, amica ei a mintit in legatura cu mine, negand faptul c-as fi fost uitata pe la ea. Ma purta pe fata zilnic si facuse o obsesie din a se privi in oglinda cu mine. Era cam dezechilibrata, slava Domnului ca m-a uitat intr-un tren. Am ajuns pe undeva prin Ohio, in statia caruia m-a descoperit o femeie de vreo 40 de ani. Ea m-a daruit unui muzeu si acolo am ramas timp de vreo 90 de ani. Intrucat nici muzeele nu mai sunt acum sigure, cel in care am zacut pana acum a fost pradat de hoti. M-am amestecat printre operele de arta, iar la vremea impartirii ,,trofeelor”, mascatii s-au adunat la o fabrica parasita. Am fost aruncata pe acolo de catre unul dintre ei si descoperita dupa cateva luni de catre un adolescent cam vagabond.  Nu si-a dat seama de valoarea mea, de cate lucruri am vazut si auzit pana atunci si m-a pus la vanzare pe Internet pentru doar 40 de dolari.

Pe acel site de vanzari a ajuns din greseala o fata din Romania, care a fost instantaneu atrasa de numele mastii. A dat search pe Google si a aflat ceva despre istoricul ei. Acea perioada a coincis cu intentia ei de a se apuca de scris pe wordpress.

Astfel, pe langa ideea de masca, ,,Moretta” a devenit si blog.

Acest articol este un raspuns tarziu la leapsa lui Catalin.

Nu prea am chef sa o trimit la cineva, asadar am sa incalc legea fundamentala a lepselor si nu o dau mai departe. Catalin, will I burn in hell?